Pe urmele unui rãspuns redactat de Moseley, într—o revistã europeanã de neuroradiologie de acum 12 ani, la studiul unor turci (despre angiografia cu gadoliniu), am gãsit, în monografia lui Grancea şi Percek, din ’90, despre substanţele organo—iodate, aceeaşi tezã, cã accidentele, unele soldate cu deces, nu sunt de naturã alergicã—ci toxicã, explicaţie absurdã, nefiind vorba nici de mecanismul, nici de simptomele toxicitãţii …; ca şi Moseley în 2000, Grancea şi Percek îl citau pe Sandstrom, dar cu un studiu din ’68 (Moseley cita articolul din ’55). Altfel, cartea lui Grancea şi Percek, prefaţatã de chirurgul Popa, e prost scrisã, sentenţioasã, monotonã, cu întorsãturi stupide şi diluare retoricã, fãrã o bunã cuprindere a datelor—plus împãnarea cu citate. Un labirint perifrastic, într—un idiom gazetãresc, de o fadoare insuportabilã, şi cu o permanentã înceţoşare a expresiei, o frazã boantã şi rãtãcitã în vag; înţelesul e mereu diluat, scâlciat. Mi s—a pãrut cã recunosc pana, de o vulgaritate insuportabilã, a lui Percek, reprezentativ pentru aferarea culturalã medicalã şi nãzãririle literare ale unor semi—agramaţi.