Existã la Noica un fel de impresionism filozofic—şi nu în sens peiorativ, ci ca modalitate pozitivã de a aprecia capitalul filozofiei—şi o progresivã neglijenţã faţã de calitatea argumentãrii, o atitudine tot mai literarã—de la o vreme, chiar în propria filozofie, în ceea ce scria, Noica nu mai argumenta, ci edicta—Noica, deşi logician, nu se mai preocupa sã argumenteze, nu mai admitea, implicit, evaluarea pur raţionalã. Raţiunea şi raţionalismul lui Noica sunt acelea, foarte discutabile, ale lui Hegel —adicã, au o accepţie foarte particularã, nu sunt ceea ce se înţelege îndeobşte, consensual, prin termenii respectivi, ci au o investire originalã. În ultimã instanţã, Noica era un hegelian—în sensul cã şi Kant, Heidegger, chiar Aristotel, etc., sunt înţeleşi prin Hegel, Noica le face o hermeneuticã hegelianã, spiritul sãu era unul hegelian, cu nişte restricţii suplimentare—adicã spolierea filozofiei de nişte ştiinţe—ca filozofia istoriei, a artei, a religiei, etc.; şi abia anul acesta mi—a dat prin minte cã din ‘Enciclopedia …’ lipseşte o eticã—deşi absenţa s—ar putea argumenta cu brio, nu prin amoralismul tardiv profesat de Noica. S—ar putea spune cã ontologia hegelianã e etica—aşa ca la Spinoza.