Ura e o deprindere, şi anume, o deprindere de a fi înrobit, subjugat. Ea mobilizeazã, însã secãtuind—mutileazã, învioreazã o funcţie, cu preţul înãbuşirii întregului. Natura de patimã a urii, firea ei înrobitoare, împovãrãtoare, extenuantã; ura e o patimã, adicã subjugã, înrobeşte, împovãreazã, iar ceea ce proscrie Iisus e trãirea aceasta agonicã, întãrâtarea. Când se vorbeşte, în ‘Evanghelii’, despre urã, iertare, cordialitate, trebuie înţeles cui Se adresa Iisus—ce accepţie puteau avea cuvintele Lui—învãţãturi practice, nu îndemnuri la autoscopia cea mai subtilã—Iisus le vorbea poporenilor, şi nu avea în vedere semnificaţii abstruse, nici infinitezimalul psihologiei manualelor de spovadã, cu perfecţionismul lor iluzoriu, verbal şi extenuant. Subtilitatea superfluã a vechilor manuale de spovadã nu spune nimic despre funcţia cuvintelor Lui Iisus, adresate unor oameni practici, activi, nedeprinşi cu autoanaliza; Iisus nu Se adresa unor personaje proustiene—sau raciniene, personajele evanghelice nu sunt fãpturi proustiene, înclinate spre scrutarea lãuntrului—ci truditori, oameni activi, pentru care ‘a ierta’ însemna a nu trãi ura, a nu se lãsa devorat de zãdãrnicia urii, de micimea şi stereotipia urii—nu a alterna înverşunarea şi întãrâtarea, cu credulitatea şi imprudenţa.
Credulitatea e o formã de orbire, întocmai ca ura—de aceea, nu e remediul.