Fiinţa creatã e, în primul rând, o fiinţã finitã. Finitudinea e atributul creaturalului, şi cu ea se coreleazã pasibilitatea, etc.. În acest mod, creatul e intrinsec inferior necreatului, cauzei sale; e ceea ce nu poate eluda ipoteza perihorezei, care, în numele sentimentalitãţii, riscã sã confunde naturile. Am scris, pentru blogul lui Jeter, ceva despre declamaţiile gãunoase ale cuiva care reitereazã teze monofizite, redescoperind patripasianismul, şi fãrã a realiza, ca teologii moderni, incompatibilitatea acestuia cu cadrul tomist (cel puţin, Moltmann, un autor mereu interesant, şi precursorii revendicaţi de el, repudiau în ansamblu sinteza scolasticã şi înţelegerea premodernã a dumnezeirii). Patripasianismul porneşte de la sentimentalitatea gnosticã, şi se slujeşte de o retoricã zornãitoare—la fel ca şi triteismul modern, al creştinismului cu mai mulţi dumnezei înrudiţi, scorniţi tot din sentimentalitate. E nevoie de o binevenitã austeritate teologicã. Perihoreza e calul troian al multor rãtãciri, inclusiv teopaschismul, iar prevalarea de perihorezã e un indiciu defavorabil referitor la un teolog; în fapt, perihoreza e scurtãtura teologicã a multor moderni—asul din mânecã, subterfugiul cel mai la îndemânã, recursul cel mai facil—lenea minţii, şi capitularea raţiunii.