miercuri, 11 octombrie 2017

În traducerea Sfântului Ieronim a parabolei celor doi fii (Matei 21), primul fiu e acela care se răzgândeşte (postea autem paenitentia motus abiit); al doilea fiu e acela care promite şi nu îşi respectă cuvântul.
În versetul 31, ‘preoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului’, principes sacerdotum et seniores populi, răspund că voia tatălui a făcut-o novissimus, care înseamnă ultimul. (Altă versiune are: primus.) Dacă ne adresăm unei ediţii interlineare a Evangheliei, textul afirmă: Ὁ πρῶτος, adică primul, aşadar cel care μεταμεληθεὶς ἀπῆλθεν (părându-i rău, s-a dus). A mers paenitentia motus, mişcat de părerea de rău.
Sf. Ioan Zlataust analizează Matei 21 în omiliile 67 şi 68 ale comentariului, alegând versetele despre izgonirea zarafilor şi parabola arendaşilor viei; în omilia 67 interpretează şi parabola celor doi fii.
Iisus rosteşte parabola despre cei doi fii referindu-se la modul cum ar fi trebuit să se comporte aceia cărora le displăcuse Botezătorul. Însă există şi dimensiunea viitoarei lui jertfe, o dimensiune subînţeleasă, de parcă i-ar învăţa pe interlocutorii săi ca măcar regret să arate, după ce îl vor fi ucis. E ca un sfat adresat propriilor lui persecutori.
Versetul acesta despre pocăinţa primului fiu, despre regăsirea dreptăţii, e unul din cele mai emoţionante.
La fel e versetul din 1 Regi 19, ‘Ce faci tu aici, Ilie?’, rostit în peştera din Horeb, apoi la gura peşterii, după venirea susurului blând. Nu e o mustare, pentru că Sf. Ilie ajunsese la Horeb după vizitele îngerului, după ce se întremase, sub ienupărul din pustiu. Urmase povaţa îngerului, atunci când i se adresează Dumnezeu. Iar la gura peşterii ieşise deasemeni îndemnat de Dumnezeu.

Ieri seară am ajuns la Missă abia la Trisaghion. Lecturile biblice au fost din Iona 3 (‘Poate că Dumnezeu se va întoarce …’) şi Sf. Luca 10, versetele despre cele două surori. La predică, ideea că ‘partea cea bună’ e participarea la Missă, alegerea ‘părţii celei bune’ e participarea la Missă; şi că principala greşeală a gazdei a fost impoliteţea, exprimarea exasperării. Această interpretare în termeni cotidieni e foarte rezonabilă.
Iona nu solicită pocăinţa ninivitenilor, ci numai distrugerea. Pocăinţa e, într-un fel, iniţiativa regelui, răspunsul.
Mă gândesc că Sf. Ioan Zlataust i-ar fi plăcut şi acest lucru, şi versetul din parabola arendaşilor viei, despre încrederea şi lealitatea dumnezeieşti.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu