Din perspectiva profesiunii de impasibilitate din versetele 11 şi 12, exprimarea afectuoasă a gratitudinii, în versetele 14-18, amplifică retrospectiv semnificaţia umană, are funcţia de a îi oferi dimensiunea umană, negând impasibilitatea abstractă, demonstrând că impasibilitatea nu e totul, impasibilitatea fără receptivitate, fără acceptarea darurilor, ar fi numai orgoliu, ar fi neverosimilă, teoretică.
Din perspectiva gratitudinii exprimate în versetele 14-18 din Filipeni 4, profesiunea de impasibilitate care le-a precedat are accentul bonom al înţelepciunii celei mai autentice, şi al intregrităţii care n-are a se ruşina de sine. Smerenie e în amândouă aceste secvenţe de versete, care sunt perspective asupra aceleiaşi experienţe. Înţeleasă din perspectiva mulţumirilor oferite de Sf. Pavel, impasibilitatea mărturisită nu e indiferenţă sau afectare, ci echilibru şi cunoaştere a vieţii; ambele, impasibilitate şi gratitudine, sunt forme ale bucuriei, numai împreună au sensul lor deplin. Sf. Pavel nu vrea ca filipenii să se simtă obligaţi; însă recunoaşte că darurile lor l-au bucurat. La Sf. Pavel nu e impasibilitatea celui indiferent sau dezamăgit, apatic în accepţia modernă, ci a celui împăcat.
În aceste versete, Sf. Pavel explică semnificaţia unei noţiuni misterioase, ἡ εἰρήνη τοῦ Θεοῦ; Sf. Pavel e împăcat, fără să fie ingrat sau indiferent, şi e recunoscător, pe larg, fără să îşi oblige prietenii. Sunt, aşadar, patru idei referitoare la versetele împăcării şi ale recunoştinţei, imnul latent şi gratitudinea: semnificaţia ‘păcii lui Dumnezeu’, impasibilitatea din perspectiva recunoştinţei, adică înţeleasă în conjuncţie cu aceasta, intenţia de a nu obliga şi împovăra, antipodul uman al indiferenţei. Afirmarea impasibilităţii slujeşte nu ca să exprime indiferenţă, ci pentru ca mulţumirile care urmează să nu îi oblige pe filipeni, să nu le dea impresia că sunt solicitaţi să continue.
Versetul 18 le atribuie lor ‘prisosul’ existent, περισσεύω, ‘îmi prisoseşte’. Versetul 16 afirmă că de la filipeni a primit Sf. Pavel ‘cele trebuincioase’, εἰς τὴν χρείαν μοι ἐπέμψατε’, ‘aţi trimis pentru nevoile mele’.
Mă gândesc că pacea lui Dumnezeu există şi în expresia sobră a scrisorilor Sf. Ignaţiu din Antiohia; adresându-li-se efesenilor, scria că Dumnezeu s-a manifestat în formă umană ‘pentru înnoirea vieţii veşnice’, ‘cel care are cuvântul lui Iisus e cu adevărat capabil să audă chiar şi tăcerea lui […] şi poate […] fi recunoscut după tăcerea sa proprie’. Epistola către Sf. Policarp le cere smirneenilor ‘să îşi iubească soţiile’, cu abnegaţia Domnului. ‘Să îi iubim pe prooroci, pentru că şi ei au proclamat Evanghelia’ (Filadelfieni 5). Unitatea creştinilor e ‘tipul şi dovada nemuririi’ (Magnezieni 6).
Există, deasemeni, la Sf. Clement, Sf. Policarp, Sf. Iustin, Sf. Irineu, ca şi cum ar fi ei înşişi alţi autori neotestamentari, pentru că accentul incomparabil e câteodată acelaşi; erau, ca şi autorii Noului Testament, mistici în înţelesul cel mai bun şi mai veritabil. Cu Tatian din Adiabene şi Atenagora începe o altă vârstă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu