miercuri, 31 mai 2017




Simon era exigent din inteligenţă şi bunătate, pentru că era un om întreg. Înţelegea vremea în care a trăit, oamenii şi societatea.
În discursul de răspuns la primirea în Academie a unui politician socialist, jurist şi autor de lucrări referitoare la Péguy, comunism (’36), Convenţie (’38), marxism (’45), totalitarism, Sf. Ecaterina de Genova, Simon deplora ‘condamnarea destul de simplistă a modernismului’.
Simon evocă ‘mişcarea înţeleaptă a catolicismului social’, lansată de ‘clerici şi laici de bună voinţă şi prudenţi’, şi precedată de militanţi ca Sangnier. E revendicarea răspicată a propriei genealogii politice. Resimţea, dealtminteri, artificialitatea epocii postbelice, fără a atribui acestei descurajări nişte cauze profunde.
Gândirea politică şi etică a lui Simon era călăuzită de sobrietate, luciditate şi bun simţ; era neîncrezător în metafizica intransigentă şi austeră. Temeiul societăţii sunt moravurile şi valorile asumate: ‘destinul civilizaţiilor se joacă la nivel de conştiinţe’. Principiul democraţiei este virtutea civică. Societatea e înţeleasă ca sumă a indivizilor.
Etica lui nu e un eticism, dimpotrivă. În sfinţenie nu trebuie rămas la nivelul şi mentalitatea luptei. Sfinţenia e, în general, mai puţin o chestiune de luptă, adică nu poate fi redusă la ea, cât de încredere şi educaţie, de completare a firii; lupta cu sinele există, însă nu trebuie rămas la ea, nici gândit în termenii ei. Motorul e încrederea. Nobleţea nu e atât efortul, actul, cât rezultatul, sau efortul care dă rezultat, e ţinuta care rezultă. Bunătatea îi e preferabilă oricărei idei despre bunătate. O critică îndreptăţită e întotdeauna utilă. Oamenii raţionali ai epocii noastre utilizează limbajul epocii noastre, ceea ce manifestă nu relativitatea în înţeles sceptic a oricărui limbaj, ci participarea lui posibilă la adevăr.
Simon nu avea nici bonomia lui Maurois, nici severitatea lui Mauriac (cu care avea în comun simpatia pentru catolicismul reformist); un predecesor al său în critică îi era, într-adevăr, mai asemănător lui Maurois.
Aprecia concursul moralei laice moderne. Literatura îi e încredinţată înţelepciunii: prefaţa ‘Oamenilor de bună voinţă’ (unii catolici apreciau literatura unanimismului, Mauriac a scris despre ‘neuitatul Salavin’, ca o formă secularistă a ‘romanului unui tânăr care alege să devină un sfânt’, însă intenţia lui ar fi fost să portretizeze nu sfinţenia, ci dimpotrivă, ipocrizia inconştientă, orgoliul, aşadar într-o evaluare pesimistă, deşi nu blazată; de fapt, ascetica li se adresează numai oamenilor care îşi asumă existenţa dată, nu care şi-o inventează, nu care o născocesc, celor care vor să îşi asaneze existenţa ca atare, nu teoria ei, nu doar ideea despre ea). Ceea ce face implauzibilă o anumită formă a jansenismului şi o dezminte ca unilateralitate a autoanalizei e faptul că gândirea celui care vrea bunătatea trebuie să aibă o ţinută universală, trebuie să fie la îndemâna neamului omenesc; însă trebuie recunoscut şi că fiecare are răspunderea propriei gândiri, că îi revine să gândească aşa cum se cuvine, că trebuie, deasemeni, să fie receptiv.
‘Dacă se poate spune totul, există o anumită modalitate de a spune totul, în care se recunoaşte o pană civilizată.’
Un alineat din discursul academic citat la început defineşte atât consecvenţa morală, cât şi umanismul creştin ale lui Péguy: coexistenţa diferenţelor şi racordarea lor, la nivelul ‘persoanelor, naţiunilor, raselor şi al întregii specii’.
Simon are ocazia să îşi afirme propria gândire politică: simpatia pentru social-democraţie, chiar pentru ‘socialiştii umanişti’, ca Léon Blum; remarcă aportul lui Marx: datele pozitive (nevoile materiale, relaţiile economice ca infrastructură a socialului); dealtminteri, latura utopică şi absolut nerezonabilă şi neverosimilă a marxismului ar fi trebuit şi ea semnalată. Aş observa că o alternativă literară la istoria numită evenimenţială i-a precedat cu mult pe pionierii din sec. XIX ai socialului: era hagiografia, care a pus în cauză, în mod explicit, ierarhia politică.
Evoca ‘demnitatea infinit de respectabilă’ a lui Massis, ‘trist fără să fie amar’, adică nu cedase mizantropiei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu