Conform unui proverb chinez, ‘ştiinţa pe care nu o completezi în fiecare zi se împuţinează într-una’.
Cele mai izbutite versuri ale lui Stuart Merrill sunt, din perspectiva mea:
‘Semănaţi, mâinile mele, cu blândeţe
Stele şi corole’.
(‘Sufletul meu …’, din ‘Mici poeme de toamnă’, publicat la 32 de ani)
Rezonanţa baudelairiană e inconfundabilă. (Altundeva, într-un cântec din ‘Gamele’, Amorul ‘seamănă rimele şi visele/ Printre crini şi lilieci’.)
O sonoritate baudelairiană are şi ‘Uitare’ (‘Inima mea […] e o catedrală …’).
‘O, trandafir al visului meu,
Înflori-vei vreodată?’
(‘Sufletul meu, într-un trandafir’)
‘Iată vântul de toamnă
Pe suflet şi pe flori’.
‘Mici poeme de toamnă’ e a treia lui culegere. I-au urmat altele două, ultima la 46 de ani (de fapt, ediţia din 1897 a poemelor cuprinde şi ‘Jocul …’, urmând ‘Toamnei’ din 1895 şi precedând ‘Anotimpurile’ din 1900).
Sunt versuri scânteietoare, cu sentimente destul de mohorâte. Realizarea atmosferei are un anume schematism al efectelor (‘oglinda slăvilor de aur’, într-o nocturnă dedicată lui Huysmans): giuvaieruri verbale.
Preţiozitatea guvernează alegerea lexicului: de ex., penultima strofă, care începe cu versul delicios ‘Chaque feuille s’efface en des brouillards subtils’, a aceleiaşi nocturne; alteori, enunţul e ritos poate în mod ironic: ‘iubirea ineluctabilă’ din ‘Versuri vagi’: ‘Vocea unei viori sub mătase şi moar/ Îmi miorlăie cuvinte de iubire ineluctabilă’. De fapt, impresia e că literatura lui Stuart Merrill aminteşte, în ‘Gamele’, de Poe, mai mult decât de Baudelaire; ulterior, în lirica lui a survenit un progres net. Imnurile, ca ‘Flautul’ (syrinxul), sunt bombastice, însă festiviste, glaciale, de un neopăgânism pedant.
Urmând cu versurile izbutite, le-aş alege pe acestea:
‘ … şi din florile ofilite
Par să pogoare nopţi senine.’
(‘Sunt acel rege …’)
Lexicul regalităţii are legătură nu cu medievalitatea, ci cu depeizarea şi revendicarea unui altundeva himeric. Stuart Merrill indică astfel natura fantasmagorică a sentimentelor exprimate, cărora le găseşte, dealtminteri, formulări succinte, echilibrate, nete. Climatul e acela de singurătate, morală şi socială. Lumea himerică, de castelane, regi, prinţi, etc., cu identitate anistorică, are o morbiditate prerafaelită, de o galanterie ironică, efectul căutat fiind tocmai accentuarea straniului, până la expresionismul anticipat în ‘Sunt născut într-un oraş de aur’, cu feudalismul apocaliptic. Iar natura acestui expresionism anticipat, prefigurat, ghicit, e, din nou, poescă, zodia terifiantului.
‘Plouă sărutările albastre ale aştrilor taciturni.’
‘Vă predau tot aurul Comorii,
O voi cei din cruciada viselor,
Şi gemele uşoare ale plajelor
De unde îşi ia zborul dragonul.’
(‘Regatul meu e plin de cavalcade’, din ‘Mici poeme de toamnă’)
Strofa a patra a ‘Regatului …’ utilizează sonorităţi belicoase: ‘Bărzile se vor ciocni de sabie …’, etc..

Altminteri, sunt caracteristice artificialitatea, recursul la recuzita medievală, o anume linearitate a sentimentului convenţional; adesea, o poezie de sonoritate, recuzită, efecte, de obiectivare prin heraldică. Gama afectivă e destul de sumară, aproape crasă. ‘Refrene melancolice. Lui Stéphane Mallarmé’ aparţine aceleiaşi genealogii poeşti. Sunt mai ales poezii de la început, din ‘Gamele’.
Conform unui alt proverb chinez, ‘inima omului desăvârşit e ca o mare ale cărei ţărmuri îndepărtate nu pot fi descoperite’.
Stuart Merrill a publicat în 1890 o antologie de literatură franceză, ‘Pasteluri în proză’, prefaţată de W. D. Howells.
Beaunier i-a alocat un capitol al ‘Poeziei noi’.
Stuart Merrill a devenit parizian la 27 de ani.
A prefaţat unul din volumele mult mai tânărului Albert Hennequin, a colaborat la o culegere despre Rodin (Kahn, etc.).
Un ‘Whitman’ i-a fost publicat postum.