vineri, 19 mai 2017

Barrès era de-o vârstă cu Maeterlinck, Elskamp, Debussy, Edith Wharton, Feydeau, ceva mai tânăr decât Laforgue, Samain, Blondel, şi ceva mai vârstnic decât Merrill, Vielé-Griffin, Régnier, Renard. Aşa îl putem înţelege în vremea lui.
Era, deasemeni, puţin mai tânăr decât Jespersen, reprezentant al fonosemanticii.
Elskamp, budist, folclorist şi cunoscător al artei populare, a fost simbolistul ‘Flandrei fericite’, însă şi al reveriilor exotice, prin denumiri geografice (convenţia, să o numim aşa, conform căreia exoticul e nu ceea ce cunoşti direct, ca turist, ci ceva la care visezi), şi al anacolutului, poeziile lui sunt remarcabile: cea închinată mamei, stelei mării, îngerului.
Verhaeren are o poezie despre o oră de seară, de o forţă şi demnitate extraordinare şi care fac superflue taxonomiile şi ideile critice primite, clişeele; puterea cuvântului e restaurată de Verhaeren în această ‘Oră de seară’. Poezia lui religioasă (‘Noaptea de iarnă înalţă la cer …’) e mai abstractă. (Gautier are un imn octosilabic de Crăciun, armonios, sobru, foarte melodios, sincer ca sentiment. E din ‘Emailuri …’, culegerea din 1852, însă, cum au mai existat alte patru ediţii, nu ştiu dacă imnul provine din ediţia iniţială.)
Mi-a plăcut o poezie a lui Coppée, de pocăinţă, sau de părere de rău, cu vehemenţa culorilor tari. Vigny mi se pare retoric uneori, afectat (de fapt, o formă foarte savantă), dar şi rafinat, cu ‘Un suflet …’, care începe bine, şi are momente excelente: ‘Văd universul întreg …’, ‘nădejdea prezenţei tale …’.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu