‘Pământul şi-a regăsit vechea demnitate de Paradis’. (Probabil că franciscanismul e altceva decât afirmă Claudel, pentru că pământul rămâne loc al pocăinţei; dar remarca lui e corectă, întrucât se referă la Paradisul terestru, loc al muncii, nu la Rai.)
Într-un alineat, Claudel îl evocă pe Rolland, mai ales ca exeget al operei lui Beethoven. Iar alineatul referitor la geniul muzical al francezei (‘Cât sunt de frumoase aceste două fraze!’), ‘silabe curate şi puternice’, scriitorii sensibili a căror artă are taina semitonului, sugestia lirică, adică inefabilul prozei franceze: R. Bazin, Fromentin, Eugénie de Guérin, Loti, mi-a plăcut foarte mult.
Romantismul a adus nu numai prostul gust, ci şi lirismul, sau l-a înviorat, ori l-a descătuşat, l-a dezmorţit. Nevoile colective umane au suscitat nu numai idei individuale, înşelări, convingeri greşite, ci şi ceea ce era valoros în romantism. Criticii s-au înşelat mai mult decât publicul.
Însă emfaza triumfalistă a lui Claudel mi se pare lipsită de generozitate; simpatia umană pare deficitară, cu toate ideile adevărate enunţate uneori, ocazional. Există idei, dealtminteri drese cu supralicitări bombastice, dar fondul gândirii lui îmi e mai puţin familiar, iar confesionalismul colţuros şi satisfăcut e meschin şi nedemn, implauzibil.
Răspunzându-i, Mauriac aproape că îşi mărturisea, sau îşi mărturisea implicit, indirect, predilecţia pentru Gillet, istoric al artei şi neîntrecut critic al literaturii universale în paginile RDM, cu toate că nici Mauriac însuşi nu ‘aparţinea rasei’ celor dedaţi admiraţiei ‘marilor opere’ ca opere, ca reuşite de artă (nu ca mărturii, ca ‘reflectări ale unui destin’), celor care duc admiraţia dincolo de limitele obişnuite.
Esenţial, afirma Péguy, e să nu te predai, să nu capitulezi; chiar când războiul e cu deznădejdea, cu demoralizarea, când lupta se dă cu descurajarea.

Mauriac a editat o antologie Pascal (‘pagini alese şi explicate’), însă şi … ‘Mărturisirile’ şi ‘Visările …’ lui Rousseau.
A prefaţat lucrări despre Greta Garbo, Hardy, Bergson şi Păr. Pouget, o istorie a Libanului, nuvelele lui Jacob, şi lucrări de Guillemin, Simon, D. H. Lawrence, Wiesel, Poliakov, Dreyfus, ediţii ale operelor lui Barrès, Claudel, ale fraţilor Guérin. Activitatea de prefaţator e o formă a literaturii ocazionale, uneori de circumstanţă.

Puteam, începând de la 14 ani, să aleg anual câte un volum, ca romanul polonez în ’92. Acestea m-ar fi însoţit, încurajat şi învăţat.

Magia are simplitatea şi nădejdea, însă nu are răbdarea şi consecvenţa, ateismul are răbdarea, însă nu are simplitatea şi nădejdea. Sunt răspunsuri omeneşti, submediocre. Neglijenţa duce la unilateralitate şi simplism. Există, însă, norme umane, norme ale purtării. Mimetismul e contrariul prieteniei şi al simpatiei, e un răspuns iluzoriu.

Bunătatea, omenia, bunăvoinţa, consecvenţa rămân criteriile principale.

Un gazetar ia demodarea drept verdict estetic, ca şi cum indiferenţa ar însemna ceva, sau ar fi dreaptă; e în aceasta şi egalitarismul, fetişizarea plebiscitului, revers al iluziei consensului, în orice caz aplaudarea demodării e de o meschinărie burgheză şi ipocrită descalificantă, şi de o suficienţă vulgară, apatia, indiferenţa, aversiunea nu înseamnă, de fapt, nimic, sunt neconcludente referitor la ceea ce e dispreţuit astfel. De fapt, nu e nimeni care să nu aibă de obiectat desconsiderarea cuiva, de corectat reputaţiile, de obiectat nedreptatea şi ingratitudinea faţă de cineva, injusteţea şi obtuzitatea, de parcă nu ar fi recurs, alteori, la argumentul demodării concludente; oricare din cei care ratifică demodarea, verdictul duratei, vrea totuşi să reabiliteze o operă dispreţuită, un autor vitregit, iar paradoxul acestei incoerenţe exprimă incertitudinea resimţită, nevoia de a se prevala de un consens factice. Demodarea e un fapt social. Fiecare din cei care se prevalează în mod convenabil de faptul demodării, are convingerea că alte opere s-au demodat pe nedrept.

François Mauriac remarca prezenţa şi puterea harului în existenţa lui Brieux, observator al inimii omeneşti în măcar patru piese, acelea izbutite, dramaturg care îşi uită tezele, deşi jocul pervers al sugestionabilităţii şi al simplismului vrea ca tocmai criticii lui să rămână numai la aceste teze şi să le sesizeze în mod exclusiv, crezându-l pe cuvânt pe autor; iar François Mauriac a scris bine despre această operă neprestigioasă, a înţeles-o cu o generozitate neipocrită, poate şi fiindcă era neintimidat, neanxios, în voie, e una din scrierile lui critice cele mai însufleţite, deşi piesele care îi plăcuseră sunt numite fără a fi şi analizate, talentul de dramaturg e afirmat fără să fie şi argumentat (însă, pentru că aceste discursuri sunt întotdeauna digresive, François Mauriac a integrat un alineat surprinzător referitor la Molière, ‘comicul lui Molière e poate o formă a pudorii lui’, ambivalenţa tragicomicului, privirea lui Molière). Literatura impune confruntarea cu noi înşine. Dar teatrul nu e numai substitutul predicii, sau surogatul ei, are şi alte puteri, cu alte cuvinte justificarea estetică, care nu presupune neglijarea umanului, ci integrează chestiunea morală în alt mod decât poate să o facă predica. Dilema jansenistă apare în acest discurs din ‘33, după o întâie dezavuare aparent decisă a indignării clericale (imprecaţia neratificată). Teatrul e un instrument de autoanaliză, de autocunoaştere. Semnificaţia comediei e de a râde de sine, nu de alţii. Receptivitatea traduce sinceritatea smerită, sau ipocrizia. Această sinceritate şi autotransparenţă pot fi severe, sau senine.
Această simpatie sinceră de care era capabil François Mauriac poate fi latura optimistă a jansensimului, a învăţăturii despre har. Prin aceasta, jansenismul e un umanism, adică deschide posibilitatea unui umanism, ceva cu totul neaşteptat şi insolit, o generozitate nebănuită, are o dimensiune umanistă, şi e aproape deconcertant că François Mauriac găsea în existenţă ceea ce nu ar fi apreciat în literatură, optimismul, lucrarea harului, tocmai evidenţa subzistenţei harului, până acolo încât Brieux devine ca unul din personajele lui cele mai agreabile şi, mai ales, admirabile. E o reabilitare estetică eficientă nu a tezismului, ci a inconsecvenţei tezismului, a simplismului subvertit de talent. Tema aproape întâmplătoare i-a ocazionat academicianului o libertate spirituală neobişnuită.

Indiscreţia şi inavuabilul.

Totul se întâmplă ca şi cum Dumnezeu îşi conduce, ca un împărat, oamenii către biruinţă.

Ca biograf, Maurois nu înregistra faptele, în modul autorilor de anale, ci bunătatea, inteligenţa, morala, în modul cronicarilor, ceea ce poate educa şi încuraja. Scria despre Lamennais că a fost un preot fără vocaţie, că îi lipsea vocaţia, apreciere lucidă cu care începe schiţa biografică.
Prin poezie, scria Maurois, ideile devin ca elementele, nepieritoare ca elementele, primesc forţa elementelor. Iar în ’53 afirma dreptul literaturii de a fi înaripată de bunătate: ‘Cu sentimentele bune […] se pot face capodopere’ (fapt enunţat şi în ’39, şi care arată doar că ar trebui deosebit între moralism şi bunătate, moralismul şi, adesea, ipocrizia convenabilă fiind cele cu care nu se poate face literatură bună, ceea ce e dat drept bunătate fiind adesea numai moralism, când talentul nu lipseşte); rezumând, sentimentele bune sunt necesare, dar nu suficiente: îi sunt necesare artistului inteligent şi priceput, însă nu îi sunt suficiente mediocrului convins că moralizarea suplineşte talentul, şi că arta poate servi chiar şi atunci când nu există, înţelepciunea îi e necesară artistului inteligent, dar nu îi e suficientă mediocrului. Balzac a izbutit, în 1834 şi 1846, să afirme bunătatea umană prin artă, nefiind trădat nici de pricepere, nici de suflet: e artă transfigurată de bunătate (a doua operă o citează, dealtminteri, şi Mauriac, în împrejurări asemănătoare: ‘Mă gândesc adesea la acel roman …’). Numai bunătatea sinceră transfigurează priceperea.
Cine ştie dacă nuvela pe care o citează nu afirmă mai mult măreţia prin abnegaţie a lui Bourgeat, decât pe aceea, condescendentă, a lui Desplein? Măreţia veritabilă îi revine răposatului. Cui îi e dat adevărul, devine ca Iona, nu are niciun drept asupra lui, niciun drept de răstălmăcire.
Doumic recomanda lectura zilnică a câtorva pagini din La Bruyère.
Mintea nu e aceea colţuroasă şi stângace.

Ideea criteriului: sufletul, umanul, ceea ce înviorează, adevărul uman, simţirea, lirismul, ceea ce elucidează, ceea ce de natură să educe umanitatea cuiva, ceea ce e verosimil psihologic.

E naiv şi temerar să enunţi ipoteze psihologice despre cei pe care nu i-ai întâlnit, şi mai ales doar în temeiul emblemei simbolice, al abrevierii morale simpliste, pentru că sunt atâtea pe care nu le cunoşti, şi pe care fiinţa le-ar fi exprimat, le-ai fi cunoscut întâlnind-o; de aceea, conjectura psihologică e temerară, aleatorie. Altminteri, întâlnirea trebuie suplinită de studiu, de documentare.

Dupanloup şi ‘Dna. Bovary’, Hugo şi precizia evaluării: fiul era doar talentat, ceea ce e şi evaluarea obişnuită, nu era nimic meschin într-o apreciere justă.

Bunătatea, cuviinţa şi mizantropia, incoerenţa acesteia. Blândeţea şi puterea. Ipocrizia.

Paradoxul mecanicismului e că gândeşte natura ca şi cum ar fi creată de mintea umană, ca şi cum ea ar fi în chingile determinismului proiectat de om. Mecanicismul începe prin a fi, şi rămâne antropomorfic. Ideea că natura e ca o maşină e, în tehnicismul ei sumar, integral antropomorfică. Mecanicismul se întemeiază pe antropomorfism. Determinismul imaginat e acela pe măsura omului. Corespondenţa raţiunii omeneşti cu legităţile Creaţiei e înşelătoare metafizic.

Luni, la TV, despre folclor, Armindeni, sindicate, australieni, Sf. Iosif, Petőfi (soldat şi poet, căpitan şi aghiotant al lui Bem) în 1849, în Ardeal, oaspete al unui reformat, Petőfi îşi declara predilecţia pentru Hannibal, însă Bem gândea altfel, îl credea pe cartaginez îndrăzneţ dar neiscusit; Fodor S..

Omenia, bunătatea rămân principale.

Mi. seara, la TV, mesajul lui Ionesco referitor la tradiţia monarhică.

Sfinţii mergeau în Cer cuviincioşi, smeriţi, împăcaţi, răbdători, nu revendicativi sau înverşunaţi, nu oţărâţi sau insolenţi; purtarea lor e supunerea sinceră, adevărată, nu formală.

Se crede că e nevoie de bunătate, de urbanitate, de bunăvoinţă, de bun simţ în viaţă, dar nu şi în ceea ce numim ‘absenţă’, în critică. Se crede că urbanitatea îi e cuvenită doar autorului în viaţă, ca şi cum actualitatea amintirii ar fi numai una formală, verbală, de parcă amintirea cuiva nu ar trebui cinstită măcar la fel de mult ca persoana (iar înţelepciunea arhaică afirmă că încă şi mai mult), şi nu din frică, ci din credinţă şi bunătate. După cum scria un ardelean, dacă din pamflet nu se învaţă tot bunătatea, virtuozitatea, dexteritatea, prestidigitaţia sunt zadarnice. Oare câte pamflete sunt gândite cu bunătate? La englezi e premiat negativismul, negarea, sarcasmul deliberat, adică articolele în mod deliberat şi voit insultătoare şi blazate, dispreţuitoare, batjocoritoare, ca şi cum ar fi un joc, de parcă isteţimea batjocurii ar duce la ceva bun. La ce bun iscusinţa formală, dacă nici măcar aparenţa bunătăţii n-o are?

Insolenţa, mahalagismul, sinceritatea, amintirea. Expedientele morale. Simbolicul şi figuratul nu pot înlocui realul, interacţia, dimensiunea obiectivă.

Partea din om care doreşte mântuirea nu poate să se prevaleze de fatalism. O marionetă nu se mântuieşte. E foarte adevărat că începe prin a iubi Decalogul.

Expresia, nivelul existenţei, formalul. Parabolele convertirii. Spovada nu e o formalitate. Sfinţii care au luptat cu boala sau cu temperamentul; conştientizarea; scopul. Sfinţii cărora nici chiar boala nu le-a fost un alibi, o exonerare, şi nu i-a dus la laşitate şi viclenie. Puteau să sufere simptome ale bolii, dar nu s-au complăcut în laşitate, ticăloşie sau ipocrizie. Boala e altceva decât perfidia.

Lumina Sf. Maria, în satul portughez, şi cuvintele protestantului elveţian.
Revelaţiile de la Fatima semnalează dramatismul existenţei. Îngerul rosteşte necesitatea pocăinţei. Sunt adevăruri neconvenabile. Cuprinsul secretelor: eshatologia, societatea, Biserica şi credinţa. Trecerea din această viaţă a doi dintre vizionarii portughezi. Chinul. Războiul în curs, şi următorul. Portugalia, apostazia, episcopul. Neconvenabilul e enunţat cu cea mai mare bunătate, de către persoana cea mai luminoasă.

Prânzul cu şuncă, luni la amiază, la revendirea din gardă.

Dumnezeu nu poate fi înşelat. Tot ceea ce există într-adevăr, poate fi numai ca dar. Chiar intenţia binelui presupune harul. Dar unele intenţii au numai aparenţa binelui. Harul nu e niciodată trofeul, izolarea, retragerea cu prada. Harul nu trebuie înţeles ca trofeu smuls, ca pradă, ca ingratitudine, ca drept la nerecunoştinţă. Dezastrul vieţii fără Sacramente, nesinceritatea, tertipul, surogatul, dezintegrarea, defetismul, laşitatea, disonanţa, reaua credinţă, formalismul, iluzia, aparenţele, abcesul, autoamăgirea în încercarea de a amăgi, încercarea de a înşela şi tergiversa, duplicitatea, dedublarea. Trebuie să nu acţionăm ca şi cum harul nu ar exista şi nu ar preceda; bunătatea nu poate fi o alternativă la har, pentru că îl presupune, nici un trofeu, aşa cum nici strădania, cinstea, efortul nu pot fi independente de har, decât ca şi caricaturi, chiar impulsul presupune harul, nu există nimic bun înafara harului. Nici de parcă ar fi facultativ. Ceea ce îngăduie binele e deja binele. Ceea ce nu caută harul, îl neagă. Ceea ce amână căutarea harului, îl neagă. Nu există alternativă la har. Alternativa la har e neantul. Ceea ce nu colaborează cu harul i se opune; harul nu e numai efectul sensibil, simţirea. Harul e cooperarea. Nu există un teren neutru. Harul nu e auxiliar. Harul nu e ceva ce poate deţine cineva, ci ceva în care trăieşte. Abţinerea de la har e neantul, însă nu ca simplă lipsă, ci ca rană.

Egoismul, neîncrederea, pesimismul, abjecţia, necredinţa, impostura. Prudenţa e orânduită de Dumnezeu, nepăsarea nu.
Călăuzirea, bunul simţ arhaic, nevoia de reguli nearbitrare.

Dum., la TV, Sf. Giulgiu de la Torino. Enzo Lo Giudice, a cărui gândire umană, sobră, fără iluzii şi fără blazare, mi-a plăcut: marama de la Edessa, Vlaherne.
La ateism îndeamnă numai ştinţa puţină.

Obtuzitatea, deopotrivă boală şi vină. Expedientul generalizării, al teoretizării; mă gândesc că situaţiile sunt numeroase: sfinţii, persoanele harnice, păcătoşii, cei care aleg să fie între insolenţi.

Înainte de criterii fantasmagorice, şi în locul celor imaginare, al expierilor închipuite, trebuie alese criterii simple, normale, cotidiene, obişnuite. Ar trebui să încep prin a gândi bine după criterii naturale.

Anii, intenţia. Dacă Iisus a suferit o pedeapsă nedreaptă …. Mă temeam să am inimă. Aş fi avut îngăduinţă. O amoralitate, apatie, lipsă de sentimente: surditatea. O umilinţă suportată nu compensează o umilinţă adresată, azvârlită, însă te învaţă experienţa. Nu pot veni murdar la Missă; veşmintele invitaţilor la nuntă. Complacerea. Hărnicia falsă, asumarea falsă.

Cineva nu se poate dispensa de haruri ca şi cum binele său n-ar fi şi efortul altuia.

Cinci romane (‘La Paix …’, ‘Jette …’, ‘Le creux …’, ‘Nuages …’, ‘Comme …’).

Marţi am citit despre câţiva iezuiţi francezi progresişti. Seara am ajuns la Missă abia la întâia lectură.

Simţul vieţii: valoarea omului drept ceea ce e, independent de ideile sau operele lui.

Unii oameni au o lealitate lăuntrică, nefiind meschini în ceea ce gândesc despre cineva. Ei gândesc cu dreptate, chiar dacă nu fac complimente.

Vin. seara, la Missă, ‘Fapte’ (Apostolii batjocoriţi de Sinedriu, prudenţa recomandată, sfatul provenit din experienţă şi dat de un farizeu), pericopa înmulţirii pâinilor; e ziua liturgică a Sf. Louis-Marie Grignion de Montfort, mi-am amintit de extazul din sacristia de la Saint Laurent sur Sèvre. La predică, morala socială, aproapele, testul carităţii, iertarea, semnificaţia panerelor (dispreţuirea, irosirea).
Dum. seara, la Missă, cuvântul cristologic al Sf. Petru, Sf. Luca: pericopa drumului către Emaus; predică despre gingăşie, limbaj, nerecunoaştere (repetenţie). ‘Răposaţii a căror credinţă o cunoşti numai tu’.
‘Cămaşa …’ & ’90, filmul, darul & ’92, rev. & Sf. Giulgiu.
Luni dim., un nume propriu, feminin, cu vocale. ‘Limba indoeuropeană’. ‘Adică o construcţie ipotetică?’ M-am gândit la limbile dacă, slavă. Epurarea limbajului, obiceiul de a gândi urât, meschin, mohorât.
Luni, ziua liturgică a Fer. Ieremia (1556-1626), capucinul care a căutat să treacă neobservat. Rugăc. Fer. Ieremia: ‘Iisus, Maria, Francisc …’; viziunea Fer. Ieremia (coroana regală a Sf. Maria). La Missă, Ben Sirah (modestia) şi Sf. Luca (aproapele, samariteanul).
Luni m-am gândit că ceea ce pe mine m-a demoralizat şi m-a îndemnat să mă complac, m-a şubrezit, mi-a servit ca pretext, pe mama a îndemnat-o să depăşească. Încât binele e numai în om, în bunăvoinţa lui, nu în circumstanţe.
Vin. seara, la Missă, predică despre cele cinci prime sâmbete, naraţiunea apariţiilor de la Fatima, secretele, povaţa îngerului, lumina Sf. Maria, atentatul din ’81, una dintre vizionare a devenit carmelită; rugăciuni către Sf. Maria, pentru bolnavi, agonici, izolaţi.
Din copilărie n-am iubit Poruncile, Decalogul, şi ar fi trebuit, am fost leneş, ranchiunos şi duplicitar, am trişat, am recurs la expediente zadarnice, expierile închipuite timpurii. S-ar fi cuvenit să îi iubesc pe Dumnezeu, pe mama şi pe mine. Unele idei erau bune; caracterul meu, hidos, de o laşitate consternantă. Nu era numai sensibilitate; erau ranchiună, necinste, minciună, dispreţ, surditate, resentiment, egoism, laşitate.