Mă gândesc la mama ca la o persoană de un bun simţ absolut, desăvârşit, impecabil, bun simţ atât în raţionament, în aprecieri, cât şi în purtare, în interacţii, în ideea despre societate, în aşteptările de omenie, bun simţ care era lumina fiinţei, inteligenţa bunătăţii. Erau ambele accepţii ale bunului simţ: raţionalitatea şi omenia. Legea mamei era atât de umană, încât era dumnezeiască. Acestea sunt amintirile mele, câteva idei. Nu ştiu cum să portretizez complexitatea inefabilă, pe care o percep retrospectiv. Încrederea, prietenia, luciditatea, gândul bun, hărnicia au caracterizat-o mereu.
Mă gândesc adesea la operele care îi plăceau: Lev Tolstoi, Turgheniev, ‘Donul …’, Istrati, ‘Psalmii’ lui Arghezi, ‘Zboară cocorii’, Ceaikovski, Rahmaninov, Michelangelo. Mă îndemna să citesc ‘Fefeleaga’. Îi plăcea hazul gentil al lui Topârceanu, bravura lui Minulescu.
Singurele lucruri, puţine, pe care le-am înţeles vreodată le-am înţeles numai asimilând, meditând firesc, cu răbdare, integrând cu discernământ, nu vrând să epatez, să trişez. Intenţia de a epata nu provine nici din probitate, nici din inimă. Uşurătatea împovărează.