Ralea are, în ‘Valori’ (1935), câteva eseuri despre Caragiale: ‘Caragiale şi Balzac’, ‘Lumea lui Caragiale’, ‘Crima lui Caragiale’; ele sunt într-adevăr atât de scânteietoare şi de inspirate pe cât afirma Paleologu că sunt. Primele sunt scrise din unghiul criticii sociologice şi al etnopsihologiei (o etnopsihologie istorică, nu a imuabilului), al treilea din unghiul moralei. Caragiale a ipostaziat şi a încurajat tarele naţionale, năravurile. Atitudinea eseistului faţă de umorist e ambivalentă.
Viziunea lui Ralea poate să amintească întrucâtva de a lui Lovinescu, prin aceea că universul caragialian nu e etern, ci, dimpotrivă, reflectă o societate dispărută, apusă, cu momentele ei: 1880, apoi criza de la 1900. Universul lui Caragiale deja nu mai era unul de identificare, ci de compensare, de fantasmă jinduită; dacă substratul a subzistat, inclusiv ca aspiraţie, situaţiile sociale au dispărut. Prin urmare, sunt diferenţiate două etaje ale operei: societatea reprezentată, abolită între timp, erodată, şi etosul naţional. Întâia serveşte ca supapă pentru vremurile interbelice, foarte diferite din punct de vedere social, al doilea însă trebuie dezîngrădit, nu cantonat în placiditatea levantină.
Delictul lui Caragiale e instigarea la zeflemea, girarea isteţimii drept criteriu unic, ‘monopolul isteţimii’, un formalism prematur, prea timpuriu ca să nu blocheze progresul moral, unilateralizând aprecierea umanului, care e redus la o unică dimensiune.
Toate eseurile amintesc dimensiunea hedonică a lecturii.
Ralea a dat, intuitiv, reflecţiei sale etnopsihologice o formă cuvenită: aceea liberă a eseului.

Eseul despre nihilismul absolut al lui Cehov nu e lipsit de o anume unilateralitate şi de simplism (în genul teribilismului interbelic, al revelaţiilor ultime), pentru că nu sunt înregistrate nici umorul, nici, mai ales, inefabilul. De ce a creat artă acest om despre care se pretinde că nu credea în nimic? Forţa cărei convingeri îl susţinea? Activitatea acestui om, literară ca şi medicală, exhibă absenţa descurajării, a demoralizării. Atitudinea lui generală nu poate fi rezumată prin … nihilism, care e o etichetă sumară. Există diferite moduri în care poţi conştientiza deşertăciunea, pustiul. Nu e deajuns să se observe că unui autor îi lipseau, faţă de alţi pesimişti, dogmatismul sau neîncrederea.
Inefabilul cehovian e schiţat: ‘cel mai înalt pisc al rafinării’ (aşadar, un resort afectiv trebuie să existe), însă analiza nu ţine seama de el.

Unele eseuri din volum sunt schiţe de psihologie în genul lui Nietzsche.