Strategia românismului, abjurarea sentimentalităţii şi alte glose

Ei îşi merită soarta, şi pedeapsa lor e că, nici să vrea, n-au unde să plece de acolo; ei deja au ceea ce li se cuvine. Pedeapsa lor e că sunt, iremediabil, ceea ce sunt.

Ipocriţii şi oligofrenii se prefac că nu simt dezamăgirea amară a unui Steinhardt referitoare la românitate, inclusiv retorica sforăitoare; cine îi compară tonul cu al lui Stăniloae, simte semitonul de amărăciune al evreului, cu toată discreţia şi fineţea arătate. E foarte posibil ca, tocmai prin filozofia românescului, inclusiv prin curajul moral necesar, Noica să le fie infinit superior lui Liiceanu şi Cioran, criticilor de duzină. Deceniul de filozofie a românităţii, al operei lui Noica, arată o strategie pe care zeflemiştii ori nici n-o bănuiesc, ori nu ştiu cum s-o escamoteze. Indignarea civică e convenabilă. Însă Noica, prin filozofia fenomenului autohton, nu numai că n-a servit ceauşismul, ci l-a subminat, a contracarat preluarea şi monopolizarea direcţiei etnice de către trepăduşii ceauşismului. Sesizând noua îndrumare a propagandei, Noica şi Steinhardt nu doar că nu s-au aliniat, nu s-au raliat, ci au zădărnicit vulgarizarea, naţionalismul vulgar al periodicelor şi al trepăduşilor. Abia Papu, protocroniştii, Stăniloae s-au înrolat, au slujit ceauşismul. E adevărat că Noica pe de o parte gândea ca un filozof al istoriei, şi pe de alta identifica ceauşismul cu eliberarea, cu oferirea unui serviciu, etc., aşa încât judecata lui referitoare la ceauşism se poate să fi fost mai puţin severă decât faţă de dejism, iar relativa încuviinţare, nemincinoasă. Dar în niciun caz nu trebuie presupus că Noica a fost ‘dus’ de ceauşism, luat de valul demagogiei naţionaliste rampante. Filozofia românescului nu reflectă nicidecum oportunismul sau ralierea, ocazionalul, derizoriul, nu e o operă de circumstanţă. Dispreţul lui Liiceanu exprimă ticăloşia lui (a celui care a girat ca jupân o ediţie de batjocură a operei lui Blaga, prin ’96). Între cosmopolitismul turnătorilor (istorici ai ideilor şi slugi ale evreimii) şi protocronismul simplist şi obtuz al lui Stăniloae, Noica a schiţat o posibilitate.

Tempo. Erudiţia. Simboluri. Bastionul. Ţinuta.

Obiectivitatea e o funcţie etică.
Butadele şi utilizarea lor. ‘Geniu lipsit de talent’.

Luni dim. am greşit blasfemiind sărbătorile creştine.

Falsitatea epistemologiei senzualiste, cea care a generat, mai apoi, empirismul, etc.. Ea reduce o operă la o tipăritură, etc.. Ea face imposibilă autocunoaşterea, cunoaşterea vieţii lăuntrice, care nu e ‘dată mai întâi prin simţuri’. Senzualismul nu duce nicăieri, şi rămâne cea mai primitivă gnoseologie în circulaţie (inclusiv, sau mai ales, în ipostaza ei tomistă).

Există o parte de adevăr, şi o parte de delăsare, de cedare, de complacere, de imprudenţă, de pactizare.
Lipsa de exigenţă e un lux de nepermis.
E momentul să optez pentru cum vreau să fiu, pentru delăsare sau limpezime.

Panica penibilă a viperelor, calusul, hemangiomul.

Violenţa rămâne ca esenţă a lumii westernurilor, chiar când e atenuată de coregrafia destinată copiilor. În termeni marxişti, primitivismul, ţărănia, ruralitatea crasă sunt dimensiunea umană a acestei lumi.

Egoismul iraţional, obtuz, al imbecilităţii. Realitatea familială a fost, pentru mine, această imbecilitate prozaică.

Societatea umană (?) înseamnă egoism împotriva egoismului, ticăloşie împotriva ticăloşiei. Inteligenţele incomensurabile.

Oroarea inspirată de infernul vasluian (‘târgul din care trebuie plecat’, mormântul).

Gândirea mea nu mai e cea mitologică. Soteriologia pascală e gândire mitologică. Nu trebuie gândit sub impulsul fricii, al descurajării, al defetismului, al servilismului, al intimidării.

Urâţenia descurajantă a lumii literare româneşti contemporane. E o lume patologică şi care te îmbie să te ţii deoparte. Consternantă moral şi nulă artistic. Modernizarea românească, încercată în urmă cu un veac şi jumătate, a eşuat. Au rămas duhovnicii neamului, prozatorul brăilean, Patapievici, strepezitul huşean, exdecanul (răposat). Aceasta nu e o lume, ci o gloată, o mulţime. Gloata literară românească. Negarea ei, prin afirmarea vieţii.

Dum. seara, după 10, cină: ghiveci şi şuncă prăjită, smântână, pască, tortelloni cu sos.
Mi., de la 8 ½ seara, o comedie.
Sb., de la 10 ¾ seara, ‘Pistolarii’.
Dum., gripă, cu o tuse joasă, bronşică, uscată, dureroasă, şi gonalgii, mialgii.

Mi., & 412,2 & 270 & 60 & 30 & 155 mii [ţigări II, cafea & pui, sarmale, smântână, usturoi, pâine, cafea, cola & bilete & două brânzoaice, o plăcintă cu mere & cafele & ţigări I].
Marţi, 10 & 30 & 143,2 & 760 & 155 & mii, şi [cafea & pastile, seara & tarte, cola & taxă & ţigări & cafea & vols.].
Luni, 165,3 & 155 & [salată, pâine, plăcintă, cafea & ţigări & ].
Dum. seara, 110 mii [web].
Sb., 81,4 & 35 & 379,6 & 300 & 10 & 180 mii [cafea, choux … & kingul & cod, mici, cartofi, pâine, cafea, cola & bilet & cafeaua & ţigări, cola].
Dum. dim., 155 & 351,4 mii [ţigări & pui, pilaf, usturoi, icetea, schweppes].
[Ieri, sb., 985 mii; azi, dum., 506,4 mii.]
Dum. seara mai am 1,565 mil. din leafa curentă, şi 5,32 & 4 mil. din rezervă.