Vineri seara, câteva rânduri ale unei vechi recenzii a ‘Ortodoxiei’ lui Evdokimov (’59), cu afirmarea celor ‘trei definiţii fundamentale’ (în partea a treia a tratatului). E o asumare neşovăielnică a distincţiei de la 1341, asumare neechivocă, netă. ‘A vedea’ înseamnă a cunoaşte direct. Sf. Marcu susţinea, la Conciliu, că există ‘mesoi’. Implauzibilitatea poziţiei răsăritene faţă de dogmele zise occidentale (ca Purgatoriul) provine din aceea că, în loc să se rezume la a sublinia neverosimilul vreunei pretenţii la certitudine, se afirmă că tocmai contrariul dogmei apusene e adevărat. Ideea ortodoxă nu e de a accepta cutare dogmă sau contrariul ei, ci de a refuza dogmatizarea, şi chiar speculaţia, opinia prea avântată, prea temerară sau colţuroasă. Înlocuirea unei dogme cu alta, contraargumentarea, ţine de aceeaşi absurditate a dogmatizării. Alura sintezelor răsăritene provine tocmai din natura lor nesobornicească, din libertatea montajului, a colajului, din absenţa unei stringenţe a eclezialului real, din neîngrădire şi existenţa latitudinii autorului. Sintezele acestea sunt neprozaice pentru că sunt inspirate, nu arbitrare însă decis perspectiviste.
În fond, ceea ce solicita delegaţia greacă la Sinodul de la Florenţa era chiar debarasarea de prisosul unei cunoaşteri iluzorii. Se argumenta pornind de la viziuni care să autentifice autoritatea Părinţilor; tonul e uneori de puerilitate, alteori de pedanterie. Torquemada afirma că autoritatea Părinţilor e neierarhizabilă. Principiul e corect. Discuţia despre ‘sotesetai’ şi sotería biblice le dă dreptate bizantinilor. Polemismul e al celor care nu sunt greci în minte şi în inimă (cum era teologul rus). Argumentaţiile îngrijite ale Sf. Marcu al Efesului nu mi se par deloc neglijabile sau bagatelizabile. Jugie se străduieşte să le ridiculizeze. Dar bizantinul încerca să exprime inefabilul, nişte cunoştinţe despre inefabil. Împrejurările semnalate, adică faptul că întâlnirea cu definiţiile latine i-ar fi impulsionat pe bizantini să îşi elucideze teologia, nu schimbă fondul chestiunii.
Jugie are un articol din ’21, tendenţios scris (‘subtilităţile lui Marcu’), de un triumfalism latin neavenit, referitor la dezbaterea despre Purgatoriu la Sinodul de la Florenţa; aceasta exhibă suficient pedanteria şi superfluitatea teologiei decadente (însă eshatologia latină avea ea însăşi obârşie antică). Răspunsurile Arhiepiscopului Efesului sunt foarte acceptabile; dreptatea îi revine, dacă e acceptată Învierea de obşte. Învierea de Apoi sau are un rol important, sau nu există. Opinia latină minimalizează Învierea obştească. Aceste discordanţe provin din existenţa unor date biblice discordante. Latinii gândeau ca Iisus şi ca autorii biblici; bizantinii gândeau ca farizeii. Eshatologia Sf. Marcu continuă eshatologia evreiască târzie, linia de gândire care investea învierea de obşte cu nădejdea eshatologică, iar Noul Testament înregistrează şi cuvinte ale lui Iisus în favoarea acestei ipoteze eshatologice, pentru că, interpelat de saducei, Iisus nu s-a dezis de ideea învierii generale, ci de accepţia ei rudimentară. Însă alineatul lui Jugie despre influenţa protestantismului e remarcabil ca pătrundere.

Forţa relei credinţe, înregistrată ca atare în Scripturi, inclusiv obtuzitatea, împietrirea, întărâtarea, caracterul abrupt al ostilităţii viscerale.

A treia cale: nici plebea, mocofanii, nici mahării criticii, însă minoritatea inteligentă, egalii.

Pixurile & flori & meniu. Gunoi. Delăsarea. Pixul & cola & trepte & cină. Părinţii (nouă postări) & articole fr. & cf. ieri (joi), oră. Vols., cf. ieri & azi. Jind. Trandafirii, azi. Prunul. Lucruri. Cină. Oră. Dicţ.. Cină & salată & pastile & cardul.
Autorii. Postări. Haos. Vols., joi & vin.. Flori & meniu. Gunoi. Lucruri. Dicţ.. Cutia. Consum. Jind.

Când ai principii nu din credulitate, ci din raţionalitate.

Canonul e o convenţie susţinută de mimetism şi conformism. E o ipostaziere a relativului absolut, premisă oximoronică după care vremea are dreptatea ei, relativă dar obiectivă. Aceasta e tocmai negarea principiului evoluţiei. Canonul e numele onorabil dat modei.

Diatribele cinefilei sunt pamflete, trebuie înţelese drept pamflete, nu ca analize obiective. Scopul lor e satiric, nu de cunoaştere. Acestea sunt intermitenţe pamfletare. Filmul din ’53, cel din ’46 (ca prea … derutant), cel din ’09, cel din ’78 sunt executate cu dispreţ. Există, la cinefilă, înclinaţia către cinemaul troglodiţilor. Se simte izul acela de gheretă. Ceva are izul latrinei culturale.

Topografia greşită.

Pontiful nu a cazat la Vatican copii ai victimelor terorismului, copii europeni ai căror părinţi au fost ucişi de terorişti. Obscenitatea acestui gest ipocrit de imagine.

Ceea ce relativ la o vreme, ceea ce datează, e … absolutizat ca relativ, relativul e transformat într-un criteriu absolut. În acest mod e regăsită o tiranie a indiscutabilului, o obligativitate. Legitimitatea relativă e în acelaşi timp absolută. E o nouă formă de gândire nedialectică, amorţită, boantă. Vremelnicului îi e postulată o legitimitate absolută. Casarea e obligatorie, ca şi valabilitatea dinainte. Ceea ce nu e explicat în acest mod e obârşia noului, cum e casat relativul, cum e înlocuit de obligativitatea vremelnicului succesiv. Nu e elucidată succesiunea normelor vremelnice. De ce e obligatoriu ca ceva să dateze. Teoria demodării se autosubminează, şi tocmai de aceea recurge la ideea unui absolut vremelnic. Apostolii ei investesc vremea cu o autoritate constrângătoare, indiscutabilă. E recursul la plebiscit, la parlamentarism, la forţa dominatoare a majorităţii. E instituirea plebiscitului în sfera adevărului. De aceea, relativismul propovăduitorilor demodării e ipocrit şi camuflează o formă de dominare.

Tupeul otrepelor. Smerenia înseamnă lipsa tupeului. Or, regula e tupeul smintit. Trăiesc vremurile profeţite, anunţate, vestite, între cele două războaie, de J. Ortega, N. Berdiaev, L. Blaga, ale celei mai deşănţate lăbărţări de barbarie, ale celei mai scandaloase descinderi în subuman, vremea neandertalienilor. E apogeul pogorârii în nesimţire şi bădărănie. Pe plan local, e rezultatul pedagogiei absurde. Ofensiva otrepelor e girată de tupeul cel mai scandalos. E vremea slugilor arhiereului.

Mistica înseamnă grafica lui Winsor McCay, momentul de pozitivitate, inspiraţia, certitudinea.

Mediocru, anost, tern (5) & greşit, stângaci (6) & bun (7) & foarte bun, satisfăcător, izbutit (8) & distins, excepţional (9) & capodoperă.

Chiar identificarea critică, empatia, trebuie să fie calcedoniană. E o recunoaştere care nu suprimă diferenţa. Dialogul autentic nu înseamnă amalgamare sau asimilare.

Temperamentalitatea nu e un simplu dat natural, ci şi un defect care decredibilizează. Polemismul e neverosimil în termeni intelectuali.

Luni, după 8 ½ seara, cină: cotlet, pilaf, salată, choux …, o prăjitură. La 9 ½ seara, al doilea pachet de ţigări, cafea.
Sb. seara, despre greci, ipocrizie, ruşi, demnitate, ţinuta ambasadorului, traducerea rândurilor despre actorul rus.
Sb., de la 9 seara, o comedie muzicală cu Jane Powell.

Luni, 90 & 155 & 20,3 & 60,5 & 35 & 30 & mii [salată, ceapă, prăjituri & ţigări II & chibrituri, pâinea & cafea, choux … & kingul & pastile & web]. Marţi, 288,7 mii [tarte, cafea, ţigări].
Vin., 155 & 16 & 72,2 & 270 & 40 & 30 & 20 & 5 & 350 mii, şi 2, 198 mil. [ţigări II & pixuri & oţet, cafea, pâini & bilete & gustări & cafele & bilet & xerox & bilet & vols.].
Sb., 10 & 50 & 286,1 mii [flori & salată, ceapă, etc. & tort, cola, cafea].
Sb. seara, 155 & 122,3 mii [ţigări & banane, budincă].
Dum., 215 & 323,6 mii [ţigări, icetea & polonezi, pâini, ketchup, cola, cafea, carnete …].
[Vin. seara—azi: ≈ 240 & 620 & 540 mii, şi 2,2 mil..]