Jugie credea că Gheorghe Scholarios a fost unicul dintre grecii generaţiei lui care cunoştea patristica latină; a scris despre cauzalitatea intermediară, funcţională, a prepoziţiei ‘dia’ (‘prin ramură’, cauză veritabilă însă intermediară), aşadar Treimea organică, negeometrică, neabstractă, dar un anume fizicalism subzistă: ramura ca distinctă de rădăcină (cu toate că ambele sunt părţi ale ansamblului, însă ierarhice). În 1452, fostul unionist scria că anatemele de la sinodul împotriva Patriarhului Ioan (1285, Constantinopol, citat ca un al nouălea conciliu ecumenic) l-au convins. Scholarios se revendica de la Părinţii asiatici (Asia Mică).
Jugie propune o explicare a palinodiei lui Scholarios, în primul rând naţionalismul, orgoliul grec, justificat şi rezonabil (în termeni care sunt deja cei ai victimizării, şi într-un context istoric care e al declinului statal …), lealitatea faţă de ceea ce încă de atunci putea să apară drept o evoluţie dogmatică stabilizată, veritabilă, neescamotabilă.
În 1464, scrie ‘Despre distincţia ipostaselor dumnezeieşti’. Prudenţa pare să fie cuvântul de ordine, principiul practic. Reperele antifilioquismului său tardiv sunt Fotie, sinodul de la 1285, Marcu.
Jugie apreciază că anticatolicismul lui Scholarios se reduce la antifilioquism.
Jugie era un istoric cu idei teologice limpezi, adică un patrolog.