Alura generală a ‘noii istorii’ franceze (numind astfel nu doar a treia generaţie a ‘şcolii «Analelor …»’, ci întreaga mişcare istoriografică inspirată de economie, sociologie, demografie, geografie) e cea a sociologiei istorice germane antebelice. Însă polemica ‘noilor istorici’ împotriva unor universitari a semnalat lipsa completă de legitimitate a unor axiome metodologice luate, până atunci, ca atare, a unor prejudecăţi, lipsa de motivare a unor principii istoriografice, enunţate sau nu. Polemica a fost împotriva tradiţionalismului înveterat al istoriografiei franceze universitare sau populare, a insuficienţei unei atitudini istoriografice înveterate, ca atare miza polemicii a fost una locală (naţională) şi conjuncturală. În ansamblu, e o chestiune de principii ştiinţifice, una practică (hegemonia resimţită a modelului istoriografic tradiţional, definit ca sumar, obtuz, prea schematic) şi una de inapetenţă: predilecţiile unor ‘noi istorici’ erau mai ales acelea ale unor autori de sociologie istorică (inclusiv demografia, etc.). Din acest unghi, ‘noua istorie’ e o atitudine ştiinţifică complementară, care nu poate suplini funcţia istoriei evenimenţiale.
Inapetenţa mărturisită pentru evenimenţial şi naraţiune (spuma, vârtejul evenimentelor) corespunde unui nou temperament istoriografic, însă e, de fapt, un transfer de prestigiu (asupra atitudinii ştiinţifice a autorilor de sociologie istorică, istorie economică, etc.). Ceea ce s-a obţinut de către istoricii de la ‘Anale …’ a fost legitimarea universală a unei atitudini ştiinţifice preexistente (geoistoria, demografia), însă până atunci cantonate în medii ştiinţifice specializate, şi emiterea unor lozinci, codificarea acestei atitudini noi. Metodologiile lui Pirenne, Vidal de La Blache, Berr au fost prefăcute în lozinci la modă; legenda că, înaintea celor de la ‘Anale …’, existase numai istoria liniară (militară, diplomatică, politică) e consternantă. Ca şi în situaţia ‘noii teologii’, s-a început cu polemica împotriva unei conjuncturi universitare, şi cu un anume spirit partinic.
Deasemeni, e ridicol să se pretindă că existenţa unor ritmuri diacronice profunde, a unei tectonici istorice, a fost descoperită în 1941. Rezultatul practic al teoriei temporalităţilor a fost dezinteresarea de evenimente, nu explicarea lor prin mişcările de adâncime.
Însă ceea ce au adus istoriografii aceştia a fost reflecţia, interpretarea. Istoriografia aceasta nu poate fi decât complementară istoriei narative, pe care nu o poate suplini şi căreia, nu se ştie de ce, i se opune.
La autorii generaţiei secunde a ‘Şcolii Analelor’ există deja narcisismul prestidigitatorilor la modă, chiar când nu e vorba despre histrioni, chiar când nu s-a recurs la cacialma. Sloganurile au devenit pedanterie, afectare şi obligativitate. Tot cu această generaţie secundă, revendicarea decupajului şi a montajului a însemnat hibridarea scientismului iniţial cu ifosele metaştiinţifice postbelice.
Reputaţia grupului de istorici s-a întemeiat şi pe caricaturizarea absurdă a istoriografiei interbelice.
Banalitatea funciară nu e o consecinţă directă a metodologiei. Dar ar putea fi o consecinţă a alexandrinismului, a fetişizării jargonului, a pedanteriei. Veleităţile filozofice ale unora denotă nu probitate, ci ingenuitate şi amatorism.
Se discută numai pe principii; adică, adesea, pe lozinci, pe sloganuri.

Le Goff a ales îndelung (Sorbona, Praga, Amiens, Oxford, CNRS), o parte a parcursului său e discernerea unor antipatii, ceea ce, în termeni umani, e plauzibil.