Iordan Chimet şi personajele comediei burleşti

Iordan Chimet are câteva idei subtile în placheta despre comedia burlescă.
Analizând tipologia rolurilor comediantului burlesc, Chimet defineşte mai întâi copilul, dar îi subsumează infantilismul, naivitatea, credulitatea, disponibilitatea, imbecilitatea, gogomănia, o paletă a gândirii şubrede şi a vulnerabilităţii patente. Infantilismul nu desemnează un tip de personaj, ci numai o latură.
Infantilismul lui Chaplin nu e ca al lui Laurel. O parte din cuprins va fi reanalizat de Iordan Chimet când discută demenţa personajului comic.
Prin ce e amuzant infantilismul?

Gândirea propusă e tipologică. Iordan Chimet aduce o anume elevaţie lirică în taxonomia lui. Dezinvoltura aceasta a teoretizării se explică şi printr-o oarecare condescendenţă a teoreticienilor, care luau cinematograful popular ca fiind relativ inform, maleabil, susceptibil de , foarte interpretabil. E o festă pe care le-o joacă condescendenţa (tocmai în acest sens, citarea cuvintelor lui Rimbaud e relevantă, deoarece postulează, convenabil, anonimitatea umilă a ‘stampelor populare’, etc., sorgintea cvasi-folclorică), dar Iordan Chimet are şi o motivaţie subtilă: pantomima, suplinirea cuvântului, ca regresie la vârsta nonverbală a omenirii; absenţa prestigiului artistic al cinemaului popular îngăduia o abordare decrispată şi liberă: nu arbitrară, însă selectivă, nu capricioasă, dar urmând asociaţiile fanteziei. Tipologia propusă de Iordan Chimet pare livrescă. Un autor cu predilecţiile lui Iordan Chimet poate regăsi în tipologia comicului cinematografic infantilul, însă aceasta e o intervenţie creatoare a eului liric, care alege să guste o latură a tipurilor existente. E o selecţie critică şi lirică efectuată în ceea ce oferă, în mod obiectiv, comedia analizată.
Un tip este hâtrul descurcăreţ, modelul isteţimii populare, Buhoglindă sau Bertoldo, Nastratin, Pepelea, moştenit din umorul popular.
Paginile despre eroism (Will Rogers, Ben Turpin, ‘Goana după aur’, Lupino Lane) sunt foarte pătrunzătoare, şi demarează sub egida emancipării personajului ridicol.
Coexistenţa dramei, a sentimentelor, e foarte bine sesizată.
Violenţa e discutată ca expresie şi apanaj al vindicativităţii.
Iordan Chimet dezaproba direcţia modernă a pantomimei (Rivels, A. Rhum, Grock, Fratellini), ca ambiţioasă însă artificială şi formalistă.
Sunt menţionaţi comici ca Monty Banks, Ford Sterling.