Idealismul moral absurd, neverosimil, pe care se întemeiază creştinismul odată ce nu a mai fost înţeles ca o şcoală, ci ca religie populară, atotcuprinzătoare (vocaţia universală, echitatea abstractă). Caritatea e o vocaţie şi un fenomen rar, ca şi sensibilitatea artistică. Creştinismul poate fi numai religia unei elite morale. Monahismul a fost o tactică ipocrită de a rezolva chestiunea ‘încetăţenirii creştinismului’. Dezideratele, imperativele morale creştine corespund posibilităţilor unei elite. Mai departe, paradoxurile au fost escamotate prin butade. Adesea, ‘învăţătura creştină’ înseamnă opinii; iar creştinismul apostolic pretinde totodată că statutul mundan e şi cel absolut, că Biserica existentă coincide cu cea ideală. Aceasta duce la antinomii irezolvabile. Nu e mai puţin adevărat că, în practică, modalităţile de selectare a elitei creştine (prezbiterieni, comunităţi protestante stricte, ‘elita ucenicilor Părintelui Cutare’, etc.) duc la rezultate derizorii, şi ajung caricatura a ceea ce se pretind a fi. Realismul soteriologic devine elitism, formalism, identificare formală. (Nu toţi pot fi platonicieni, dar aceasta nu înseamnă că cei din grupul identificat instituţional ca atare, din ‘şcoală’, din sectă, sunt.) Elita instituţionalizată serveşte numai să simbolizeze luciditatea soteriologică. (Găsesc, însă, destul simplism şi schematism chiar în nucleul doctrinar originar al creştinismului, destulă afectare implauzibilă. Întâietatea umană a întemeietorului nu mi se pare indiscutabilă, sau absolută.)
Interesul unei religii populare e flatarea gloatei.
Discursul moral creştin nu e un unison, ci o polifonie. Deasemeni, se adresează nu unei populaţii monolitice, ci unor clase, etc.. Iluzia şi utopia curentă sunt că între aceste direcţii, adesea divergente, e posibilă confruntarea de idei. Când cineva utilizează termeni, trebuie sesizat ce desemnează prin ei, deoarece configuraţia a ceea ce e desemnat astfel nu îi e, adesea, evidentă nici emitentului.
Creştinismul ca religie a maselor, cu iniţierea redusă la cateheza expeditivă, e o cacialma.
‘Nu uita să ne dispreţuieşti.’ ‘Lecţiile’ vieţii sunt sârguinţa colectivă de a corecta iluzia. Apelul pe care-l adresează gloata cuiva e de a o dispreţui, de a nu neglija să o dispreţuiască. Naivitatea provine din credulitate şi ignoranţă (al cărei alt nume, fireşte, e).
Unele poveţe şi sfaturi evanghelice (ca distincte de porunci) sunt nerealiste şi implauzibile chiar pentru o elită. Literalismul, chiar când nu e absolut, înseamnă erijarea Scripturii în idol: idolatrizarea Scripturii, iar această idolatrizare e întotdeauna costisitoare, supapa ei fiind ipocrizia, represia, etc.. De obicei, idealismul consecvent, ca perfecţionism, severitate, etc., nu e niciodată inocent. O altă severitate e cea a gloatei, a standardelor gloatei.
Chiar adevărul creştinismului evanghelic e unilateral. Ca atare, încă de timpuriu s-au făcut încercări (patristice) de a înfăţişa retorica (simbolicul) ca retorică, de a dezamorsa exegeza lui Trăsnea (maximalismul, perfecţionismul, rigorismul, idealismul al cărui pandant e ipocrizia …). Contextualizarea a fost resimţită ca necesară. Nu toate învăţăturile lui Iisus sunt teorii, adică enunţuri cu valabilitate generală. Interpretarea unor cuvinte cere înţelegerea situaţiei, a locului, a momentului. Altminteri, inspiraţia devine patul lui Procust. Creştinismul realizat ar putea să fie nu o excelenţă degradată, ci o mediocritate degradată. Creştinismul evanghelic are o unilateralitate care mi-a devenit tot mai evidentă; comprehensivitatea lui (în accepţia caracterului atotcuprinzător) e foarte discutabilă, şi în mod cert simbolică, nu literală.
Iisus nu a convertit gloata, ci numai pe câţiva inşi. Pe gloata creştinată nu se poate niciodată conta ca pe ucenici. Pretenţia Bisericilor numite apostolice de a identifica o instituţie cu Biserica pneumatologică e absurdă. Această gogoriţă defineşte triumfalismul lor. Monopolizarea harului e cea mai consternantă pretenţie a unei instituţii creştine. Creştinii nu greşesc când afirmă necesitatea rezonabilă a instituţiei, ci când identifică instituţia cu absolutul realizat, cu ‘certitudinea înşelătoare’ a gândirii reificante. O ecleziologie modestă şi minimală e unica rezonabilă.
Interpretată literal, morala creştină e o formă de delir masochist. În realitate, poruncile şi poveţele evanghelice, îndrumarea respectivă, presupun un teren, care nu e specificat. Lovit de slugă, Iisus nu a întors şi celălalt obraz, ci a întrebat ce drept are agresorul. Maximele evanghelice provin dintr-o lume antică răsăriteană înclinată spre exagerări.
În ordinea morală, ‘lumea’ nici nu are nevoie de ceea ce ‘nu e pentru toată lumea’.