Preotul asumpţionist Martin Jugie are câteva articole despre mariologia bizantină: Patriarhul Fotie (1910), Sf. Nicolae (1919), Gheorghe Scholarios (1915) …. Scopul e unul teologic şi polemic, ca un răspuns dat criticilor răsăriteni ai dogmei Zămislirii Neprihănite. Sunt, toate, pagini de mariologie medievală. Dacă ipoteza expresiilor echivalente sau echivalabile poate să nu convingă, rămâne faptul că negarea dogmei de către răsăriteni reflectă ignoranţă. Pe de altă parte, eschivarea convenabilă de la o teologie a definiţiilor, de la enunţuri univoce, rămâne cât se poate de nepatristică şi neconciliară.
A scris despre două omilii la Bunavestire, rostite de Patr. Fotie în Sf. Sofia, la 865 şi 879. Articolul e scris chiar la Constantinopol, acolo unde, cu nouă ani mai devreme, cele două predici fuseseră editate în ‘Fotiou logoi kai omiliai’.
Fotie o numeşte pe Fecioară ‘fiica neprihănită a neamului nostru’.
Totuşi, caracterul ocazional al predicilor nu trebuie neglijat. Ele sunt nu atât definiţii, cât creaţii literare.
Pentru Gheorghe Scholarios, ca şi pentru Sf. Nicolae şi Isidor al Tesalonicului, umanul e desăvârşit încă în Maria. Ea e modelul celor care aleg viaţa desăvârşită. Umanul e restaurat încă în Maria. (Deosebirea dintre Maria şi Iisus nu e cea dintre omul adamic, iniţial, şi acela intenţionat, termenul ultim, ci dintre umanitatea liberă şi cea asumată; în acest sens, Iisus nu aduce desăvârşirea celui de-al doilea Adam, ci a firii umane asumate de dumnezeire, incapabile de greşeală.)
În predica lui Scholarios e patentă şi şubrezenia unei anumite mariologii, însă şi meritul practic, aşa cum l-a sesizat Greene: viaţa Mariei devine modelul calcedonian, reprezentarea teozei în situaţia în care monofizitismul e acceptat implicit. Dinamica umană a lui Iisus fiind numai ‘aparentă’, fiind redusă la o aparenţă, funcţia didactică îi revine Mariei, a cărei umanitate e înţeleasă integral. Natura ei e susceptibilă de corupere, deşi nu o cunoaşte. Odată ce Întruparea e înţeleasă numai în termenii unei religii a Logosului, îi revine Deiparei demnitatea de a fi modelul creştinilor. Această situaţie e urmarea unei abjurări tacite a Calcedonului. Restaurarea umanului e anticipată în Maria. Această gândire e consecinţa unui monofizitism tacit, dar imperios.
Nu cred că Patriarhul Ghenadie îşi gândea învăţătura înfăţişată cu ocazia omiliei din 1464, de la mănăstirea patriarhală Pammacarista, în termenii necesităţii, ai constrângerii de a recunoaşte dreptatea teologică a latinilor.
‘Ura nelimitată faţă de latini’ a lui Scholarios nu e o descalificare argumentabilă a poziţiilor lui, şi se mai întâmpla ca asumpţionistul să recurgă la asemenea bastonade, ca substitut al unei contraargumentări. Modul în care e percepută natura cuiva nu dispensează de discuţia raţională a ideilor. Explicaţiile morale nu conving, pentru că sunt tendenţioase, ele ar putea fi îndreptate în aceeaşi măsură şi împotriva unor Părinţi dinaintea Schismei, sau papi.
Preotul asumpţionist Martin Jugie a făcut mai mult pentru editarea unor inedite ale autorilor bizantini, decât polemiştii dizidenţi.

Înainte de Stăniloae şi ceilalţi, cel care a scris despre sublimitatea teologiei Sf. Grigore al Tesalonicului a fost un preot asumpţionist francez.