Proscrierea urii în creştinism (şi în alte religii) e justificată medical, iar medicalul e identic cu spiritualul, cele două coincid, spiritualitatea e medicina spiritului, terapia şi profilaxia minţii; ca atare, ranchiuna e justificată prin silogisme etice, dar e negată practic de medicină, de terapie (care, mai departe, şi diacronic, nu face decât să regăsească unitatea organismului, relevând biochimia indignării şi a furiei, etc.). Aşa se întâmplă că dintr-o idee păstrăm semitonul afectiv sau intuitiv, ca atare ideea înseamnă mai mult decât formularea ei univocă. Aşa sunt glosele moderne ale asceticii creştine vechi, aşa e resemnificarea spiritualului ca medical şi mundan. Cum se trece de la o semnificaţie la cealaltă? Care e legătura? Continuitatea intuită provine din acest semiton neenunţat explicit, din marja semantică a ideii.
Dacă drept normă pentru înţelegere luăm expresia verbală, atunci discontinuitatea e stridentă; dacă însă alegem comportarea drept indiciu al înţelegerii (neverbale, neformulate), atunci există o continuitate, fie şi de tendinţă, în măsura în care gradul de generalitate atins e admis.
Originalitatea absolută a eului conştient face să nu dispunem de analogii adecvate pentru modul cum înţelegem umanul ca întreg. Nu există o categorie superioară, căreia să îi subsumăm dualitatea psihofizică umană. Deoarece nu relaţionez cu altul ca şi cu un suflet întemniţat vremelnic într-un trup (vrednic de respect numai în mod derivat). Respectul resimţit faţă de organism e identic cu cel resimţit chiar faţă de om. Vizibilitatea lui nu e accesorie. Abia sufletul celuilalt e realitatea presupusă, ghicită, cunoscută indirect. Care e ‘realitatea ascunsă’ a celuilalt? Gândurile lui, existenţa lui mintală conştientă? Structura personalităţii lui? Reprezentarea noastră morală, modul cum înţelegem şi evaluăm umanul, sunt ele însele mizanscenă. E cunoaşterea participativă prin excelenţă, nu are sens înafara coparticipării. Consensul relativ nu poate să escamoteze această natură participativă a cunoaşterii esenţiale (numită aşa, ca treaptă superioară a înseşi gândirii obişnuite).