La Bârlad am citit câteva pagini ale lui Negoiţescu despre simbolismul lovinescian, din prefaţa la o antologie; chiar numai citatul din Lemaître, oferit de Negoiţescu, e deajuns să arate că Lemaître dădea impresionismului un înţeles fără absolut nicio legătură cu acela formulat de Lovinescu: Lemaître viza relativitatea în plan individual, practic, cotidian, revendica dreptul de a nu fi ţinut de formularea unei aprecieri, pe când Lovinescu face din relativitate o chestiune de determinism socio-istoric. Chiar revizuirile îi revin unei evoluţii condiţionate istoric, cultural, a criticului. Revizuirea ulterioară se întemeiază pe faptul că, vremurile fiind diferite, şi criticul e altul. Relativismul lovinescian e unul al reprezentativităţii istorice. Aprecierea critică iniţială şi revizuirea ei sunt momente determinate istoric, reflectă o dinamică istorică. Lovinescu avea pretenţia relevanţei pentru o epocă, iar Lemaître afirma numai relevanţa pentru momentul personal: nu porneşte de la o teorie a istoriei, a mutaţiei gustului, a mutaţiei eficienţei. Pentru Lovinescu, e determinabil gustul just al unei epoci; relativismul său e istoric, iar vremelnicia e aceea sesizată din unghiul istoriei. Lemaître nu vizează defel diacronia şi eroziunea, geologia gustului public. El îşi întemeiază revendicarea posibilităţii de a se contrazice liber pe variaţiile biografiei, nu ale culturii. Ca atare, impresionismul lui Lemaître e personalist şi subiectiv, şi întemeiat pe o observaţie de bun simţ, pe când pentru Lovinescu obiectivitatea judecăţii e relativă numai din unghiul istoriei. Înţelegerea lui Lovinescu pentru aceste lucruri e una mediocră, şi pare mai mult propunerea unui alibi al criticului.
Mai puţin analizat, cred, e tocmai esenţialismul lui Lovinescu, convingerea clasică a necesităţii reducerii existentului la esenţă, şi anume la o esenţă determinabilă verbal, enunţabilă complet, adică statică.
Definirea impresionismului drept metoda de reducere în scopul definirii esenţei e complet străină ideii unui Lemaître despre ceea ce poate să însemne această orientare critică.
De ce ar trebui denumită reducerea operei la esenţial, impresionism? Deoarece Lovinescu alege să numească perceperea intelectuală a acestei esenţe ipotetice, a esenţialului unei opere, impresie. Criticul nu defineşte impresia lui, ca variabilă în mod firesc, ca dinamică şi temporară, ci esenţa operei, care e sesizată într-o distilare, într-o reducere numită impresie, adică perceperea trăsăturii definitorii. Impresionismul acesta e o expertizare a esenţialului operei, iar esenţa e aceea care e perisabilă, temporară, supusă mutaţiei, contingenţei. Iar aceste lucruri nu au nicio legătură cu ceea ce gândea Lemaître, cu relativismul spontan, neteoretic, al acestuia. Negoiţescu are dreptate să-l disjungă pe Lovinescu de impresionismul criticilor francezi, cu care legătura românului poate să fi fost una de cititor, dar nu de autor. Semnificaţia impresionismului lovinescian, impropriu numit aşa, e poate înrudită cu aceea a impresionismului plastic sau muzical, ca depăşire a accesoriului reprezentat realist şi îndreptare către esenţialul obiectului reprezentat; însă această reducere e fără legătură cu ceea ce denumea Lemaître drept impresionism. (Iar impresionismul plastic şi cel muzical sunt, într-adevăr, mai înrudite cu simbolismul. Impresionismul lovinescian pare să pornească de la climatul artei cu acest nume, nu de la impresionismul criticilor literari francezi.)
Alt paradox al lui Lovinescu e echivocul condiţiei lui de teoretician: teoretiza fără să-şi asume responsabilitatea teoriei, eschivându-se în principiu; pentru un om care nu credea în teorii, a izbutit să fie criticul român cu cea mai impozantă operă teoretică.
Relativitatea teoriei e, la Lovinescu, distinctă de cea a judecăţii. Judecata reflectă epoca, iar teoria reflectă omul, emitentul. Însă, pentru Lovinescu, teoria e condiţionată în alt mod decât critica. Gândirea teoretică e relativă în cu totul alt mod decât judecata critică. Abia pentru teorie revendică Lovinescu atributele perspectivismului individualist, dar prevalându-se imediat, şi aici, de acelaşi esenţialism, în esenţă clasic, care-l făcea să perceapă o operă drept realizarea câtorva atribute determinabile, şi reductibilă la acestea, aşadar o înţelegere statică.
Chiar când explică obârşia afectivă a teoriei, chiar când atribuie relativitatea teoriei nu vremelniciei istorice, ci substratului individual, se referă la imuabilul persoanei, nu la dreptul şi la firescul faptului de a se contrazice.