În capitolul despre cântecele de gestă al ‘Istoriei literaturilor romanice în dezvoltarea şi legăturile lor’, Iorga situează începutul limbii literare franceze apte să susţină eşafodajul imaginarului cavaleresc în sec. XII; teza lui e că ivirea cântecelor de gestă cerea o limbă literară evoluată, o altitudine morală corespunzătoare (de negăsit în vremea capeţienilor, de ex.) şi un eveniment determinant, decisiv. Cruciadele au catalizat creaţia literară timpurie. Perspectiva e remarcabilă: eroică şi cavalerească a fost vremea cruciadelor, nu cea idealizată retrospectiv, virtuţile cavalereşti sunt anacronice în veacurile cărora li le atribuie legendele; vitejii de odinioară sunt simboluri, închipuiri stimulatoare. Sentimentele cavalereşti nu existau în vremea care le e atribuită de cântecele de gestă. Acestea reflectă sentimentul contemporanilor, nu pe al străbunilor idealizaţi astfel. Până la cruciade existase violenţă, nu şi cavalerie.
Curiozitatea senină e înviorată şi sugerată. În termeni moderni, medievistul analizează imaginarul cântecelor de gestă. Dimensiunea estetică e de la sine înţeleasă, întrucât aparţinea moralei medievistului, ca interpretare estetică obişnuită. Sintaxa critică a analizei ‘Cântecului lui Roland’ îl anticipează pe Călinescu.
Autoritate în domeniul cruciadelor, Iorga transferă integral cântecele de gestă ale francezilor în cuprinsul ştiinţei lui, sec. XII-XIII. Unele încercări de a bagateliza acribia filologilor nu conving. (Însă Iorga a fost întotdeauna sceptic referitor la datările timpurii, neatestate direct, chiar în cuprinsul literaturii noastre.)
Transformările presupuse de teoria lui Iorga trebuie să fi fost relativ rapide, pentru a explica declinul atât de strident al figurii imperiale, ba chiar al religiei şi al ostilităţii religioase (tocirea fanatismului antimusulman). De ex., Împăratul Carol trece de la suveranul hieratic, la acela contestat, apoi contestabil, chiar hâtru, pentru a dispărea. Nu ştiu dacă aceste schimbări (sau numai deosebiri) traduc regresul, involuţia, sau pur şi simplu provenienţe diferite; nu ştiu dacă e degradarea unei idei naţionale, sau o paletă de idei. Logica istorică pare să se dezintereseze de raţionamentele filologilor. Iar uneori, prudenţa recomandată şi neîncrederea faţă de ingeniozitatea altora în a soluţiona chestiuni nerezolvabile par să fie înlocuite de neastâmpărul de a emite conjecturi.
Legendele franceze în versuri nu meritau nici ignorarea vreme de şase veacuri, nici supralicitarea.
Studiul limbii şi literaturii medievale a început prin a fi riposta dată centralismului renascentist în ipostaza napoleoniană, şi falimentului despotismului monarhic. Iorga îi menţionează pe romaniştii francezi timpurii (Fauriel, Raynouard, P. Paris, Léon Gautier), înaintaşii, precursorii, şi pe clasicii ştiinţei: G. Paris (fiul lui P. Paris), Camille Jullian, Bédier.
În filologia romanică, pozitivismul, scientismul consacrat au urmat romantismului iniţial. E posibil ca azi să nu mai simţim nevoia internă, motivarea acestor idei, însă Iorga le simţea. De la al doilea război mondial, trăim o nouă dominaţie a pozitivismului şi mai ales a scientismului, dar în condiţiile unei emacieri a educaţiei clasice pe care vechii pozitivişti o aveau.