Pe parcursul prefeţei lui la o antologie, Negoiţescu ajunge să îi atribuie lui Lovinescu o perioadă impresionistă, urmând ‘indiferenţei estete a literaturii critice’ (‘indiferenţă estetă’ ca atitudine stilistică asumată de critic, ca afectare). Ceea ce a repudiat Lovinescu din critica proprie e afectarea: ‘scepticismul ostentativ’, ‘perifraze edulcorate şi diluări stagnante’, stilul afectat şi preţios căruia i se consacrase şi care nu e neapărat o marcă a criticii impresioniste franceze. Impresionismul lovinescian înseamnă expresia unitară, succintă, concludentă a judecăţii întemeiate pe ‘simpla emoţiune estetică’. În această ordine de idei, se poate ghici că prototipul unei asemenea atitudini e chiar cel venerat drept ‘cea mai nobilă icoană de epicureism intelectual’. În propria critică, relativismul temperamental, ferm dar calm, nedemoralizant, a rămas. Cum însuşi autorul o ştia, relativismul acesta ţinea de ‘temperamentul elegiac’, de dimensiunea elegiacă, nu de vreo pulsiune anarhistă sau nihilistă. Critica e înţeleasă ca un oficiu public, de intelectual fără convingeri absolute, dar capabil, cum observă Negoiţescu, de investire dogmatică.
Pentru Lovinescu, acest oficiu public e o dimensiune indiscutabilă, fundamentală,
Negoiţescu credea că neîncrederea în teorie şi activitatea de teoretician ale lui Lovinescu alcătuiesc o contradicţie numai aparentă. Nefiind un gânditor prea pătrunzător, fiind înclinat către afectare şi către prevalarea de etichete, Lovinescu se cere interpretat în termeni obiectivi. Aşa, condiţia teoriei lovinesciene, a operei de teoria culturii, nu poate fi rezumată la o referire despre obârşia subiectivă a gândirii teoretice. Cu toate că autorul îşi asumă condiţia subiectivă a teoriei, creaţia lui teoretică e una obişnuită, analizabilă ca atare, subiectivitatea nu e un principiu intrinsec al ei, iar la Lovinescu obişnuitul teoriei nu pare mai puţin natural decât relativismul, etc.. Convingerile lui sunt corectate, dar nu subîntinse, şi în niciun caz subminate, de pretinsul nihilism temperamental.
Evaluând vârstele scrisului lovinescian, Negoiţescu preia şi reiterează perspectiva autocritică a înaintaşului său. Acesta se prezintă drept un autor care a rătăcit îndelung şi s-a găsit târziu. Trebuie înţeleasă natura foarte practică a întreprinderii lovinesciene, ca impunere practică a unei sensibilităţi moderne: revizuirile lui, de ex., apar ca revoluţionare în raport cu nivelul bursei reputaţiilor, cu ideile primite despre autori, cu interpretarea şcolară, obişnuită. Scrisul lovinescian traversează câteva etape: ‘scepticismul ostentativ’, ‘ostentaţia scepticismului’; ‘critica literaturizată’, literaturizarea, ‘perioada estetă’ (la ‘Convorbiri critice’), cu ‘scenete divagante, stilistic delicvescente’; ‘revizuirile’ (la ‘Flacăra’), ‘revizuiri din unghiul perspectivei istorice’, ‘perioada revizuirilor istoric-perspectivice’, adică ‘impresionismul dogmatic’; şi a patra, ‘perioada simbolist dogmatică’, ‘simbolismul dogmatic’, ‘simbolizarea expresiei critice (…) şi desfăşurarea ei pe planul (…) genurilor literare’, a celor cinci volume ale sintezei contemporane, ’26-’29, plus scrierile ulterioare.
‘Metoda lovinesciană era, la nivelul cel mai înalt, tipic simbolistă.’ Postulând astfel ‘simbolismul structural al criticii’ lovinesciene, Negoiţescu îi interpretează evoluţia ca pe o secvenţă de ‘trepte ale integrării simboliste’.
Alegând ‘calea simplei emoţiuni estetice’, neascunzând că în activitatea lui ‘criticul se caută pe sine’, Lovinescu urmăreşte însă determinările sociale ale gândirii, şi practică critica drept oficiu public. Criticul trebuie să exprime sensibilitatea actuală, vizând ‘sincronizarea manifestărilor noastre sufleteşti’, aducerea la zi sau acordarea judecăţii, ‘cerută de însăşi variaţia sensibilităţii estetice a epocei’ (’28).
Negoiţescu are dreptate să observe că, de fapt, metoda revizuirilor are semnificaţii multiple: ca perspectivă diacronică, ca ‘evoluţie sensibilă a criticului’.
Filozofic, Lovinescu era un liberal vechi, de un tip obişnuit în epocă, şi dispărut între timp. (Situaţia aminteşte de precizarea cuiva că liberalii americani de odinioară ar fi, astăzi, conservatori, inacceptabili pentru liberalismul principal al zilei.) Patriot, opus xenofobiei şi barbariei, Lovinescu scria pentru sine că îl enervau ‘evreismele lui Vianu’. La un moment dat, o polemică tăioasă l-a opus pe Lovinescu criticilor cosmopoliţi. Relaţia lui cu gânditorii simbolişti ai vremii nu a fost, probabil, mai puţin spinoasă decât cea cu autohtoniştii.
Lovinescu a scris, în ‘Memorii, II’, despre identificarea sa afectivă cu poezia unui simbolist român. Însă trebuie remarcat că el nu afirmă că ‘formula simbolistă în genere’ şi propriul ‘temperament elegiac’ coincid; ci numai că poezia acelui simbolist român convenea deopotrivă ‘şi formulei simboliste în genere, dar şi temperamentului …’. Aici poate fi o cheie pentru precizarea naturii relaţiei criticului cu simbolismul, care nu e defel una de … identificare generică, de recunoaştere, de asumare (ca pentru cosmopoliţii cu care a polemizat), ci numai de regăsire a ‘formulei poetice’ proprii în literatura unuia dintre simboliştii noştri. O anume realizare individuală a lirismului simbolist corespunde idealului afectiv lovinescian.
Idealul maiorescian al lui Lovinescu era, în parte, şi unul practic, mundan: ‘cea mai nobilă icoană de epicureism intelectual’, interpretare pe care o va afirma, apoi, şi Călinescu. Dascăl de militantism cultural, Maiorescu îi apare lui Lovinescu nu drept dascăl de austeritate, ci dimpotrivă: ca dascăl de ‘epicureism intelectual’, şi ca ‘icoană’ (care, dat fiind contextul secular, e nu ‘sfântă’, ci ‘cea mai nobilă’). Prin urmare, Lovinescu sesizează inefabilul lui Maiorescu, dar nu ca simplu farmec, ci ca hieratism epicureu. Îi plăcea ţinuta înaintaşului venerat.
În capitolul ‘Evoluţia şi valoarea …’ al prefeţei antologiei, Negoiţescu analizează ‘revizuirile din vremea colaborării la «Flacăra»’, a căror semnificaţie nu e de impunere a unei perspective critice personale, ci de actualizare determinată a lecturii. Năzuinţa lui Lovinescu era să corespundă ‘variaţiei sensibilităţii estetice a epocei’ (’28), ‘conştiinţei actuale’ impuse de ‘nevoia biologică şi socială’ (lexicul determinist sugerează o lume de idei foarte îndepărtată de ceea ce e îndeobşte identificat ca impresionism critic francez!). Legitimarea e una socială.
În unele situaţii, percepţia critică a lui Lovinescu a fost onorabilă, însă mediocră; de o mediocritate onorabilă.
‘Sămănătorismul’ atribuit cu neglijenţă lui Rebreanu e o absurditate: începând de la nivelul stilului, ce poate fi decelat ca … sămănătorist în naraţiunile cu subiect ţărănesc ale acestui naturalist? Rebreanu nu a fost un … sămănătorist vitregit de pontiful curentului. Iar Lovinescu cunoştea sămănătorismul chiar de la început, ca atare s-ar fi cuvenit să sesizeze discrepanţa.
Prefaţa lui Negoiţescu la antologia de scrieri ale lui Lovinescu precede apariţia monografiei, ca şi scandalul ce a urmat aventurii pedofile cu efebul poet.
Stilul lui Negoiţescu era dezarticulat şi prolix. Din perspectiva lui, caracterul acesta e deliberat, neexprimând o stângăcie sau o lipsă de iscusinţă, ci având funcţia de a sugera dinamica gândirii critice. Metoda e a dialogului textelor: ca ‘juxtapunere şi contrapunere de texte’, cum chiar Negoiţescu scrie, artă de mozaicar.
Gândirea critică a lui Lovinescu (care, pentru un adversar declarat al teoriei, era foarte dispus să teoretizeze …) aparţine ‘sistemului estetico-social al imitaţiei, diferenţierii şi sincronismului’, având teoria mutaţiei drept ‘cristalizare supremă a relativismului’. Impresionistul acesta autodeclarat a fost un critic cât se poate de … sistematic.
La Lovinescu, sincron nu înseamnă mimetic, ci dimpotrivă: se afirmă despre un fenomen că e nu imitativ, ci sincron (adică are o cauză comună cu un alt fenomen, nu îl imită); criticul are şi teoria imitaţiei, direct anti-maioresciană, dar şi pe a sincronismului, care exprimă unitatea organică de cauză. În alţi termeni, sincronismul lovinescian nu e o reţetă, o recomandare (imperativul sincronizării …), ci o teorie care explică concomitenţa şi consonanţa. Sincronismul denumeşte mai întâi o acordare, o aliniere în interiorul unei aceleiaşi culturi, nu preluarea de tipare, care ar fi tocmai formele fără fond (în favoarea cărora teoreticianul liberal s-a pronunţat, dealtfel …).
Lovinescu a combătut critica maioresciană a formelor fără fond [1], dar distinge limpede între sincron şi imitativ.
Fenomenele pot fi asemănătoare pentru că sunt sincrone, nu mimetice.


NOTE:

[1] Opoziţia în plan politic şi ideologic dintre Lovinescu şi Maiorescu arată caracterul totuşi ocazional al prevalării primului de maiorescianism, de precedentul maiorescian, de la care preia pe de o parte inefabilul literar şi perspectiva mundană, pe de alta, în planul ideilor, autonomia esteticului, un principiu nu foarte revoluţionar în sine, dar important în contextul dominaţiei antebelice a autohtonismelor. La nivelul acesta al teoriei, polemica poate părea verbală, întrucât Iorga recunoştea, în principiu, distincţia netă dintre îndrumarea culturală ca politică naţională, şi axiologia autonomă a artei. Patriotismul şi preocuparea faţă de elementul naţional există la Lovinescu, aşa cum vor exista şi la următorii maiorescieni, interbelicii.