Naţionalismul românesc cel mai strident a fost un fenomen de … sincronism, de sincronizare cu moda occidentală a naţionalismului, o formă de mimetism, de inspiraţie occidentală, aşa cum a fost remarcat, la vremea aceea, de către Ralea (care era inspirat tot de o ideologie autohtonistă, poporanismul, deasemeni preocupată de specificul naţional, temă care, ca patriotism nedezminţit, reverberat în cultură, există chiar la … Lovinescu, cel care polemizase cu cosmopoliţii simbolişti). Naţionalismul militant n-a pornit de la opincă, ci de la inşi de educaţie apuseană.
Fetişizarea valorilor satului, cu idealul ei paseist de ţărănism urban, de ruralitate transpusă, provine dintr-o dispută verbală: deoarece modernismul nu îşi propune altceva decât cizelarea unui fond viabil de valori în forme proprii urbanului; dacă în lumea (idealizată) a satului există nişte valori morale autentice, modernismul înseamnă mersul către găsirea de soluţii de transpunere a lor în contexte sociale noi, iar simpla enunţare a excelenţei morale a lumii satului românesc de odinioară nu reprezintă în sine o tactică de inserare a acestor valori în universul citadin. Dihotomizarea aceasta artificială e înrudită cu ideologia monahismului în lume. Etica iluministă, socialismul, feminismul, etc., chiar aceasta sunt: monahismul în lume. Realizarea secularistă a monahismului în lume, adică inserarea creatoare a unor idei morale în contexte sociale noi, a precedat enunţarea dezideratului de către teologi. (Faptul că, pentru unii creştini, soluţiile seculariste, iluministe, nu sunt legitime, e altceva.) În termeni sociali, modernismul realizează ceea ce tradiţionalismul naţionalist abia urmează să enunţe ca deziderat. Modernismul responsabil nu proclamă excelenţa anomiei sociale. Dimpotrivă, vizează găsirea de forme sociale optime, în contexte noi. Liberalismul românesc interbelic nu se opreşte la constatarea disfuncţiilor urbanului; el are un ideal de urbanitate, al cărui nucleu sunt tocmai nişte valori morale recunoscute. La antipod, soluţia schiţată de naţionalismul tradiţionalist e infuzia de cultură de inspiraţie rurală, vânturarea de poncife, de cimilituri şi de sfătoşenie de şezătoare.
Nihilismele, anarhismele au o situaţie aparte, întrucât pornesc de la negarea, de la neacceptarea moralei apusene principale aşa cum au aflat-o iniţiativele seculariste ale sec. XVII. Dar etica iluministă nu îşi propune altceva decât să dea o formă plauzibilă valorilor creştine. La fel, modernismul nu intenţionează anihilarea valorilor codificate ca ale satului, adică acelor idei morale acceptabile, recunoscute ca valabile. Unde lasă de dorit naţionalismul e în formularea de modalităţi, de tactici de realizare a universului moral ţărănesc în medii foarte diferite. Dacă idealul reacţionarismului paseist şi autohtonist nu e eradicarea urbanului, dezurbanizarea, atunci miza efortului e găsirea de soluţii pentru realizarea socială a valorilor atribuite ruralului, în contextul oraşului. Idila şi elegia nu sunt soluţii sociale. Dacă soluţia pentru urban a naţionalismului e ruralizarea sa, atunci nu e o soluţie nici prea ingenioasă, nici prea fezabilă. Naţionalismul paseist şi ţărănist e bocitoarea satului românesc.
Prin natură, modernismul e un esenţialism, iar naţionalismul tradiţionalist, paseist şi reacţionar se pretinde a fi un literalism, însă e o formă de obtuzitate, acribia lui Trăsnea. De la Iluminism, modernismul se revendică de la un set de esenţe. Socialismul, feminismul, studiul cantitativ al naturii apar ca prelungirea creatoare a unor direcţii culturale preexistente.
Naţionalismul a fost o ideologie şi o modă, nu o spiritualitate. Prin naţionalism, românii s-au sincronizat cu stihia naţionalismelor occidentale; naţionalismul ceauşist al anilor ’70-’80 a fost o reiterare şi o reciclare, cu totul aservite statului, a unor lozinci mai vechi.
Dacă poate fi găsit un fond comun al naţionalismului românesc interbelic cu acelea antebelic şi de sec. XIX (şi acelea tributare ideologiilor occidentale), expresia formei interbelice (Crainic, Pillat, Nae Ionescu, etc.) e direct dependentă de expresiile apusene din aceeaşi vreme.
În forme rezonabile, naţionalismul e, ca la Steinhardt, patriotism, debarasat de prisosul paseismului pios şi al sentimentalismului ţărănist. Examinat îndeaproape, naţionalismul e o paletă, de la forme delirante (tracomania, protocronismul absurd, inclusiv al lui Stăniloae) la patriotismul sobru. Previzibil, paseismul delirant a servit cel mai bine interesele propagandei ceauşiste, cu acel surogat de erudiţie absurdă, provincială, care a dus la voga scrierii dacice, etc.. Se poate afirma că rătăcirile protocroniste ale lui Stăniloae dau măsura intelectualităţii lui.
Naţionalismul românesc a fost îmboldit de ghimpele secret al complexului de inferioritate.
Naţionalismul legionarilor, al tradiţionaliştilor, al autohtoniştilor, a fost direct inspirat de modele apusene. Neaoşismul ca doctrină a fost unul mimetic.