Arta poate să sugereze, prin analogie, sau poate contribui la elucidare, dar nu poate comunica mecanic, în modul limbajului ştiinţific. Cititorul poate înţelege prin analogie, sau poate conştientiza şi înţelege mai bine, sau poate răstălmăci: dar nu poate şunta experienţa directă. Arta îl trimite la experienţa proprie, cu natura acesteia. Artistul nu poate transmite direct, comunica experienţa. În temeiul unei înrudiri, poate sugera, cu rezerva că rezultatul e mereu determinat de posibilităţile cititorului. Experienţa artei e determinată de imaginaţia receptivă. Pentru a înţelege ceva în artă, trebuie să fi înţeles ceva asemănător, în experienţa proprie. Iar evaluarea justeţii înţelegerii e întotdeauna practică (neştiinţifică) şi personală, deşi nu arbitrară; temeiurile sunt sentimentul adevărului, încredinţarea, şi consensul interpersonal (a cărui formulare e convenabilă şi selectivă), niciodată unanimitatea, fie practică (întrunită) sau de principiu (lipsită de sens). Se operează cu generalităţile experienţei.
Experienţa nu e transferabilă, transmisibilă direct. Iar o universalitate a ei e lipsită de sens, şi întotdeauna iluzorie. Nevoia şi iluzia, închipuirea consensului universal, sunt puerile.
Prin artă poate fi regăsit şi intensificat cunoscutul, adus la o trăire afectiv-intelectuală deplină, sau poate fi înţeles mai bine ceea ce fusese imperfect ghicit; sau se poate progresa într-o direcţie în care puterile proprii nu duseseră prea departe. Pe de altă parte, arta nu poate suplini experienţa. Surogatul nu e numai inautentic; e fals.
Experienţa artei e înnoirea în termenii proprii. Noul califică inefabilul experienţei, al mizanscenei, prin urmare comunicabilitatea e atât condiţionată strict de înrudire, cât şi nedemonstrabilă, lipsită de termenul consensual. Când gustul şi trăirea maimuţăresc ştiinţa, rezultatele sunt derizorii.
Prin artă poate fi regăsită o înrudire, necesar ambivalentă, a experienţei, înrudire mereu neîntemeiabilă ştiinţific. Ea îi revine convingerii, sentimentului, încrederii.
Obiectivitatea aprecierii critice e absolut nedemonstrabilă şi, deşi lipsită de sens la nivel universal, are înţeles la nivel individual. Nedemonstrabilitatea e exprimată de criticism drept lipsa de concept a universalităţii resimţite a aprecierii. E o universalitate resimţită căreia nu îi corespunde un termen consensual, determinabil univoc. Evaluarea e resimţită ca adevărată (‘universală’), adică nearbitrară. Însă acest nearbitrar nu e unul standardizabil univoc. ‘Criteriile’ însele codifică experienţe şi deziderate, nu termeni măsurabili. Arta nu e susceptibilă de analiză consensuală, standardizată.