Binele nu e ceva pe care să îl faci, ca în deontologii, ci ceva pe care să—l primeşti—parabola opaiţelor vorbeşte despre neputinţa de a primi—şi, corelativ, despre pregătirea pentru a primi—iar Evangheliile nu sugerează crisparea maniacală, ci strădania inteligentă, tonusul, nu încordarea timorată.
Unii sunt mai puţin obişnuiţi să gândească binele ca pe ceva primit—şi pe care să ştii să îl primeşti; iar între om şi dar se interpun cuvinte, iluzii, fantasme, aşteptări nerealiste, etc., medierea interiorităţii râncede. Dar binele e întâlnit şi drept ceva primit, ceva dat în experienţa de a primi.