Adesea, exegeza trebuie să sublinieze adevăruri concordante—ceea ce afirmă e nu inclus, ci concordant, nedivergent—în acest caz, exegeza nu regăseşte semnificaţia ascunsă, ezoterică, ci descoperă enunţuri compatibile, necontrare, armonizabile—sau inspirate de conotaţiile enunţului primar. Exegeza ajunge să spună altceva decât ceea ce comentează direct—dar ceva compatibil.
Exegeza poate să spună ceva compatibil—nu identic. Ea se debarasează de ceea ce e colţuros. Ceea ce spune exegeza—la ce ajunge exegeza—e ceva concordant—nu ceva implicit, ci ceva concordant, armonizabil. E cazul interpretărilor despre care nu e greu să arăţi că şi contravin celor pe care pretind să le explice, cu toate că sunt concordante cu alte câteva elemente prezente acolo; nu e vorba de sensul latent, prezent în mod nevădit.