Nimic nu scuză tonul morocănos, ciufut, posomorât, tăios; ca anarhistul (demodat) despre Strauss, ‘de parcă ar avea ceva de împărţit cu el’, fierea, ranchiuna, pornirea, o critică neinteligentă—aşadar anostă. Posomorârea e o înclinaţie (momentană), o dispoziţie critică detestabilă. Ea întunecă mintea. O minte mohorâtă, fie şi momentan, e o minte inaptă să critice judicios. Chiar dacă e vorba de obiecţii, contează ce anume le inspiră, iar jovialitatea feroce nu e un substitut pentru bonomie, nu suplineşte largheţea inteligentă.
Minţi posomorâte.