Văzut, ieri seară, ‘Elysium’—din cauză că absorbisem cu nesaţ 1 ½ l. de icetea, luptam cu necesitatea imperioasă de a micţiona, resimţind, întrucâtva, sentimentul de urgenţă al protagonistului, ‘Max’; filmul e foarte bine scris, societatea distopică din 2154, într—un Los A. hispanizat, cu o populaţie mizeră, locuind în mahalale sordide, şi controlată de roboţi funcţionari.
Am achitat o factură—am băut icetea—am ridicat coletul (fenomenologia, ştiinţe)--şi am văzut ‘Elysium’, unde am ajuns înainte de apariţia titlului pe generic—îngăimându—mi—se ceva despre ‘jumătatea de bilet’.
Am văzut nouă filme americane lansate anul acesta—şi am remarcat cvasiabsenţa veteranilor—doar Costner, Perlman, Bridges—şi, bineînţeles, Cruise, Hawke, Pitt, iar acum Jodie. Dar mai instructivă e absenţa lor din rolurile secundare.
Revenind la ‘Elysium’, povestirea e puternică, iar realizarea, remarcabilă. De la ‘Elysium’, îmi amintesc lacrimile—plângeam la ieşirea din sală—şi necesitatea imperioasă de a micţiona, presiunea vezicii, urmare a băutului imprudent de icetea.
Un muncitor din 2154, fost infractor, e iradiat accidental, în timpul muncii în uzină, iradierea e letală, mai are cinci zile de trăit, şi o mână de pastile pentru a îi uşura alunecarea în moarte—recurge la un fost angajator interlop, care organizează zboruri ilegale către Elysium, satelitul artificial şi raiul sanogenezei şi terapiei cvasiinstantanee, eshatonul prezent, soluţia pentru accederea căruia e politică. Cetăţenia Elysiumului e paşaportul către viaţa veşnică. Mai departe, ‘Max’ suferă implantarea exoscheletului.
Am ieşit din sală plângând—şi începusem să plâng de la parabola cu hipopotamul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu