Bultmann ar putea sã aibã dreptate, iar ‘confuzia evanghelicã’ sã rezulte din amalgamarea tradiţiei despre ‘fiul lui Iosif’ cu aceea despre conceperea virginalã, sau din interpolarea uneia. Au fost aduse la un loc douã naraţiuni divergente—Iisus e ‘fiul lui Iosif’, aşa cum era cunoscut—şi a fost zãmislit virginal. Bultmann credea cã a doua aserţiune e o interpolare elenizantã, o intervenţie elenizantã. Pe scurt, Iisus era ştiut de unii ca ‘fiul lui Iosif’; iar de alţii, ca zãmislit virginal. Iar cele douã informaţii au fost pur şi simplu amalgamate. Ceea ce duce la sofismele şi pledoariile despre descendenţa davidicã—atunci când tot ceea ce au fãcut Sf. Evanghelişti a fost sã înregistreze ambele noţiuni—fiul dulgherului, şi zãmislit miraculos. La început, creştinii Îl ştiau numai drept fiul tâmplarului. E plauzibil ca a doua tradiţie sã fie posterioarã primeia.

În ansamblu, ‘tradiţionalismul’ înseamnã Dibelius şi Bultmann puşi la punct de … McCarthy.

Pentru un rãsãritean, nici disjungerea între naturã şi har nu e corectã (aceasta e deriva ‘supranaturalistã’ a teologiei apusene, extrinsecismul, reprezentarea improprie, falsã, a raporturilor dintre naturã şi har; probabil cã învãţãtura protestantã despre denaturare, despre deteriorarea firii, a agravat aceastã deviere); şi nu e nevoie sã numim ‘panenteism’ interpretarea rãsãriteanã a realului, însã extrinsecismul apusean îi e strãin. Rãsãritenii înţeleg altfel relaţia dintre naturã şi har. Lucrarea dumnezeiascã nu e o intruziune, nu întrerupe continuitatea naturii. Existã o întrepãtrundere.

Ideea ‘transformãrii spontane’ e, bineînţeles, contrarã raţiunii.

Fosilele aratã dispariţii şi apariţii—o cronologie.

Aşa cum autorii biblici n—aveau reprezentarea noastrã despre ceea ce e ştiinţific, n—o aveau nici pe aceea despre ce e istoric; dacã nu le cerem sã fie Lamarck—sã nu le cerem nici sã fie Hume, sau sã gândeascã şi scrie ca un istoric modern, nici sã nu le cerem sã aibã criteriile acestuia. Biblia nu poate cãdea ca ştiinţã, însã rãmâne ca istorie. Dacã e sã cadã, atunci cade pe toate fronturile.

Bunge noteazã dimensiunea origenistã a cristologiei capadocienilor. Evagrie era origenist via Cappadocia.

La Evagrie, ‘iubirea’ creştinã se traduce prin blândeţe şi îngãduinţã, înseamnã blândeţe.

Bunge le imputã lui Hausherr şi v. Balthasar rãstãlmãcirea lui Evagrie. Mai ales cel de—al doilea s—a întrecut cu o etichetã bagatelizantã.

Bunge caracterizeazã cristologia din scrierile ocazionale ale lui Evagrie drept una concretã, corelatã cu o misticã nupţialã.

Aş putea subscrie la majoritatea principiilor sau ‘ideilor’ lui Tillich, aşa cum sunt ele prezentate (critica ‘supranaturalismului’, etc.).

Denaturarea—în ontologie şi în soteriologie; catolicismul apusean s—a strãduit sã cantoneze eroarea la ontologie. Însã protestantismul n—a fãcut decât sã continue aceastã traiectorie apuseanã.

Eu caut adevãrul, reprezentarea adevãratã, nu învãţãtura rãsãriteanã.

Cele mai stupide sunt argumentele ‘prin asociere’, ‘apelul la asociere’, ‘la contiguitate’—Romanides nu e reabilitat de Florovsky; cazul Iorga, dealtfel, spune multe—sau cazul Cãlinescu—obicieiul marilor oameni de a se înconjura cu nulitãţi. De la Vlachos, nu se poate spune nimic despre Sofronie; nici de la Pãrãian, despre Boca. Raporturile acestea sunt inconcludente. Nu sunt dinastice.

Vlachos e la intersecţia unei tradiţii teologice (Romanides, ‘aşadar’ Florovsky) şi ascetice (Sofronie)—pe care le are, parţial, în comun cu Zizioulas. Altfel, paradoxul acestor greci care mergeau sã uceniceascã la un rus expatriat.

Izgonit de greci, Sofronie ajunsese sã fie cãutat de ei—însã de grecii tineri.

Sexualitatea e unire. E, mai întâi, unire—şi idealul unirii, şi pecetluirea ei.

Indigestul tratatelor.
Nemţii, Jenson şi Hart.

Strãdania—e necesarã strãdania, spune baptistul, pentru a ajunge sã apreciezi alţi oameni.

Iisus e dezbrãcat sau despovãrat de lumea care e fãrã cusãturã, ţesutã de sus şi pânã jos.

Sunteţi toţi haina fãrã cusãturã de care a fost despovãrat Hristos—haina ţesutã de sus şi pânã jos.

Ca şi autori neotestamentari, îi avem pe Apostoli (Levi Matei, Petru, Pavel, Iacob şi Iuda), un ucenic (Ioan), douã ajutoare (Marcu şi Luca), autorul ‘Apocalipsei’ şi acela al pseudoepigrafei petrine.
Întâia Evanghelie provine de la un Apostol; a doua e transcrierea predicii Sf. Petru; a treia vine de la un ajutor al Sf. Pavel; a patra, de la un ucenic.

Numele meu l—au purtat episcopi şi stareţi în ţara asta; ‘os de episcop’.

Motorul împreunãrii fizice umane e îmbrãţişarea, nu penetrarea. Situarea anterioarã a organului erectil feminin, stimulabil, sugereazã acelaşi lucru—împreunarea ca îmbrãţişare. Stimulabilitatea accentuatã a peretelui vaginal anterior/ superior face avantajoasã penetrarea animalã, accesul posterior; însã organul erectil situat anterior sugereazã firescul împreunãrii ca îmbrãţişare, împreunarea prin luarea în braţe. Erecţia şi penetrarea urmeazã îmbrãţişãrii, care e substratul—ca afectivitate. Aceasta e interpretarea afectivã a anatomiei genitale feminine.

Ceea ce, în anatomia femininã, e caracteristic numai omului—sânii.

Accepţia nesentimentalã datã de Evagrie ‘iubirii’/ simpatiei creştine. Filia, agapé, eros. Restrângerea gamei afective.

A scrie ‘ca baptistul despre romanul lui Tóibín’; imersarea.

În familia mea, existenţa nu conta—era ‘inexistentã’, era subzistenţã fãrã scop. Ceva posomorât şi mohorât.

Sinoadele cristologice spun mai mult decât Sf. Petru; cãci ‘Fiul Lui Dumnezeu’ e un titlu mesianic veterotestamentar—nu o noţiune triadologicã. Sf. Petru nu spune ‘decât’ cã Iisus e Mesia, nu cã e al doilea Ipostas dumnezeiesc. Sf. Petru spune: ‘Fiul Lui Dumnezeu’—nu ‘Dumnezeu—Fiul’. Pentru Sf. Petru, ‘Unsul Lui Dumnezeu’, ‘Cel Uns’, cel consacrat, nu putea sã însemne ‘al doilea Dumnezeu’, ‘Dumnezeu—Fiul’.

În religie, sunt pentru stânga moderatã—Dante, Claudel, Bernanos. Nu mã refer numai la acel Bernanos politic, care abjurase franchismul, care stigmatiza dreapta spaniolã—cu toate cã, şi la acela.

E interesant cã Meredith a fost un romancier aşa de tradus la noi—dintre victorieni, mai mult decât chiar Trollope şi Dna. Eliot.
Rhonda, Diana, Sandra.
Evreica şi cusurgiul. Demodarea.

Inteligenţa lui GM, reputaţia de inteligenţã—şi epigrama.
Impresia traducãtorului francez& Stevenson& Chesterton& evreica& cusurgiul.

Avva Evagrie avea o cristologie concretã (a omului asumat), o asceticã a imitaţiei şi o misticã nupţialã.
Avva Gabriel (Bunge) scrie despre cristologia Avvei Evagrie cã provine de la Origen.

Optimismul ascetic rãsãritean.

Neastâmpãrul propagandistic—alibiul generozitãţii abstracte—FMD, LNT—chiar Gogol—Cehov, Turgheniev—Harnack.

Gestul sartrian.

Evangheliştii au juxtapus douã tradiţii despre originea pãmânteascã a Lui Iisus, le—au pãstrat pe ambele—şi filiaţia davidicã prin Iosif—şi zãmislirea supranaturalã. Însã nu el—au pus în acord, nu le—au armonizat—ci numai le—au juxtapus, le—au alãturat. Dacã vrem, le—au echivalat. Marcu şi al patrulea Evanghelist tac.

Al patrulea Evanghelist a preferat altceva—o relatare simbolicã.

Suferinţa copiilor nu e de naturã sã scandalizeze mai mult decât aceea a Lui Iisus şi a drepţilor, a sfinţilor—de la Abel şi Proorocii veterotestamentari, pânã la Kolbe. Ura, înverşunarea, vrãjmãşia umane sunt mai aţâţate de dreptate, decât de lipsa de apãrare.

Cei ca Cehov şi Turgheniev se închipuiau mai puţin pedagogii omenirii, şi fãceau, uman, o impresie mai bunã.

Confruntaţi cu douã spuneri despre zãmislirea Lui Iisus, despre originea Lui, Evangheliştii le—au juxtapus, le—au pãstrat pe amândouã: tradiţia timpurie, cea mai veche, despre ‘fiul lui Iosif’—şi aceea despre zãmislirea miraculoasã; n—au optat. Descumpãniţi sau perplecşi, au preferat eclectismul.

Missã, rugãc., fumat, i., voracitatea\ mâncarea, ritm, citit, locuinţã, haine, copile, vârsta, 9 s., 4 z.; 4 l..

Scriptura apeleazã la mitul sângeros al jertfei substitutive.

Pentru baptistul Gordon, Iuliana de Norwich era un Moltmann medieval—şi nu numai o precursoare medievalã a lui Moltmann, ci chiar superioarã acestuia. Sau, cu alte cuvinte, ceea ce e mai bun la Moltmann preexista deja la Iuliana.

Ceea ce eu numesc ‘filozofia artei’, la baptistul scoţian sunt impresii de artã şi interpretãri teologice grupate ca ‘imagini ale Lui Iisus’.

Catolicii sc. XX au încercat o determinare a esenţialului prin metode istorice (‘arheologismul’ stigmatizat—şi, câteodatã, penalizat de Papa Pius al XII—lea) şi filozofice. Determinarea istoricã a esenţialului e caracteristicã pentru ‘Noii teologi’, iezuiţii lyonezi, etc..

Romanul—parabolã cere o anume simplitate a desenului. O parabolã nu poate sã fie o frescã.

Sociabilitatea ca fenomen biologic (gregaritatea).

Ales de Bunge, Avva Evagrie prezintã avantajul de a fi un autor sistematic, un teolog sistematic—autor de tratate care discutã sistematic chestiuni fundamentale; teologia lui asceticã nu e oferitã sub formã de scrieri ocazionale—cu toate cã a scris şi din acestea. Simplitate, limpezime şi intenţie sistematicã sunt caracteristicile scrierilor Avvei Evagrie.