Însemnãri despre William Hazlitt, filozofia englezã, Rochester, lakişti

Însemnãri despre William Hazlitt, filozofia englezã, Rochester, lakişti



Junius e un autor pe care Hazlitt îl amintea mereu, cu simpatie. De Burke îi plãcea tot ceea ce a scris acesta—şi prozele ocazionale, aşa cum se cuvine, şi discursurile. Hazlitt îl menţioneazã pe Junius în eseul despre Lamb, în acela despre cititul cãrţilor vechi, şi în acela despre ‘persoane pe care ai vrea sã le fi vãzut’; în acest al treilea eseu, mai sunt menţionaţi şi Fielding, Richardson, Bunyan, Burke, Goldsmith, ‘cei şapte metafizicieni moderni’ [1].
În cel puţin douã locuri, Hazlitt aratã cã—l aprecia pe Hobbes, şi—l dispreţuia pe Locke.
Cel puţin trei dintre lakişti (Coleridge, Hazlitt şi De Quincey) se interesau de filozofie—însã Coleridge şi De Quincey, mai ales de aceea nemţeascã—pe când Hazlitt, de acelea englezã şi francezã; e semnificativ cã, pentru Hazlitt (autor, ca şi Burke, al unui tratat filozofic), Hobbes şi Hartley treceau drept … metafizicieni, pe când pentru Coleridge singurul metafizician englez a fost Duns Scotus.
Trãsãtura prozaicã a filozofiei engleze—începe cu cãlugãrul Bacon, continuã cu Lordul Bacon, cu Hobbes, deiştii, Locke, Bentham, Mill, Spencer, pentru a trece oceanul cu Peirce (--cu cine începe filozofia americanã?—cu James?—Peirce?—Whitehead?). A fost o vreme în care englezii—cu Newton, deiştii, Locke şi Hume—au fost inspiratorii filozofiei continentale, ai filozofiei franceze, nemţeşti, italiene, etc.; a fost o vreme când filozofia englezã trecea drept avangarda filozofiei europene—ceea ce era mai modern, mai îndrãzneţ şi mai neconvenţional în toatã filozofia europeanã. Filozofia ca fenomen protestant.
De la Bentham—la Mill şi Spencer.

Rochester—la Defoe, Voltaire, Goethe, Hazlitt şi Tennyson. ‘Valentinian’, ‘Cucerirea Chinei’, ‘Împãrãteasa Marocului’, ‘Iubire în beznã’ şi ‘Circe’.

Lakiştilor le plãceau societatea, conversaţia scânteietoare, bucuria convivialã, literatura, filozofia, studiul.
Dintre lakişti, Hazlitt şi Lamb erau interesaţi mai ales de latura solarã, sentimentalã şi robustã a romantismului nãscând, nu de aceea vizionarã şi nemţeascã.
Oameni ca Hazlitt, Lamb, Coleridge, De Quincey (ca şi Nicoll, belgianul Schillebeeckx, baptistul Gordon, alţi cititori avizi menţionaţi de Landry) sunt în mãsurã sã redea gustul stenic, interesul şi nesaţul pentru citit.

Ideea unui fel de memoriale autobiografice—ca la Borrow (pe care cred cã—l citea şi Ep. Sigrist) şi Pãr. Kűng, Lang şi Hazlitt, De Quincey şi Stevenson, etc.—în racursi.

Englezii (Coleridge, Hazlitt, De Quincey, Lang, Stevenson, Quiller, Chesterton, Orwell) au deprinderea de a lãsa memoriale ale parcursului lor de cititori—de a recapitula, şi de a oferi, în racursi, rezultatele cititului şi, mai ales, ale rãscititului. Eseul despre citit e o subclasã importantã a eseului conversaţional englez.
Intelectualii (Nicoll, Bagehot) şi romancierii (Thackeray, Trollope, Meredith, Galsworthy, Maugham) englezi au deprinderea scrisului despre literaturã.

De la Landry, eu reţin îndemnul cãtre Borrow, Ouida, Blackmore.

Cine n—ar înţelege exaltarea lakiştilor, dinaintea veacului XVII—literar şi politic? Însã ei erau, poate în egalã mãsurã, oameni şi ai sc. XVI—care însemna dramaturgii elizabetani, Greville şi Spenser—ca şi ai sc. XVIII, care însemna Richardson, Rousseau şi Burke, Smollett şi Fielding, Sterne, Goldsmith, Pope, etc.. Hazlitt a subliniat nu o datã cã lakiştii nu—l antipatizau pe Pope.

Cei ca Fielding şi Hazlitt nu citeau ‘Quijote’ pentru simbolul moral, ci ca naraţiune realistã şi umoristicã de aventuri. Aşa cred cã trebuie citit romanul acesta minunat. Noţiunea metafizicã pe care şi—au fãcut—o despre el post—romanticii, abisalii ruşi sau spanioli, e pe de—a—ntregul falsã. (S—ar putea ca romanticii nemţi sã fi fost cei care sã fi început sã citeascã ‘Quijote’ ca pe ‘Hamlet’—rãstãlmãcindu—l. În altã ordine de idei, ‘Quijote’ are reputaţia unei cãrţi prost scrise—trad. româneascã, pe aceea a unei cacialmale—deşi nu de felul coţcãriei lui Vianu—iar Cervantes însuşi, are reputaţia unui nuvelist neîntrecut, de nedepãşit, neegalat.)

Trebuie sã îi iertãm shakespeareianului Hazlitt faptul de a fi subscris la abominabilul enunţ filistin al lui Davy.

Citirea lui Hazlitt aratã cum se poate bucura cineva de romane (Richardson, Rousseau, Smollett, Fielding, Sterne, Cervantes, Scott) şi de literaturã (Burke), sau de dramaturgie (elizabetanii, Schiller)—cu inocenţa bucuriei.
Hazlitt dã gustul cititului de romane—şi de dramaturgie, de poezie, de umorişti, de literaturã.

Dealtfel, Hazlitt avea tendinţa de a nu iubi unele lucruri împotriva altora—de ex., ca romancieri îi plãceau deopotrivã Richardson şi Fielding, Rousseau şi Sterne.

Ca simbol moral, ca metafizicã şi ca mit, ‘Quijote’, ca şi ‘Crusoe’, nu e mai interesant, ci mai puţin interesant, decât ca roman umoristic de aventuri.

Citind ‘Quijote’, englezii aveau sentimentul cã citesc literaturã umoristicã bine scrisã—nu filozofie, nu vreo parabolã. Îmi plac romancierii robuşti—ca Tolstoi, Flaubert, Balzac—care dejoacã intenţia lingavilor de a le trece arta drept altceva. ‘Quijote’ trebuie citit cu un sentiment literar.

Însãşi intenţia renascentistului Cervantes cred cã a fost una literarã. Capodopera lui e una integral literarã. Sigur cã Cervantes nu avea, ca Zarifopol şi Nabokov, noţiunea ‘artei pentru artã’, şi cã intenţiile unui autor, scriind o carte, puteau fi mixte, sau multiple, sau câteva—însã tendenţiozitatea renascentistã (medievalã, anticã, asiaticã, etc.), didacticismul nu se încadreazã în schema celor care reduc ‘Quijote’ la semnificaţia moralã, la simbolul moral.

Hazlitt tindea sã fie completist (Rousseau—ambele romane şi ‘Mãrturisirile’, Richardson—toate romanele ample, Burke—analiza Revoluţiei, discursurile, alte scrieri ocazionale, chiar şi ‘metafizica’).

Altfel, reţin de la Hazlitt, Nicoll şi baptistul Gordon—robusteţea gustului pentru romane, a cititului de romane; iar de la Hazlitt—aceea a gustului pentru citit.

Pe Hazlitt îl încântau şi reprezentãrile ideale şi sentimentale, şi acelea umoristice, pe care le gãsea la Smollett.
Îi plãceau romanele şi umoriştii. Romancierii şi umoriştii. Hazlitt avea vioiciune, agerime.

Diderot—Sterne, drama burghezã, Ottway, dramaturgia englezã.

Oamenii aceia ştiau sã admire, ştiau sã guste literatura—Boccaccio, Cervantes, Spenser şi Chaucer. Lui Boccaccio chiar îi admirau arta de nuvelist—nu anecdotele licenţioase; mã gândesc cã asta îi diferenţiazã pe Boccaccio şi Chaucer: dincolo de faptul cã unul aparţine apogeului unei literaturi (piscul literaturii medievale italiene—sau Renaşterea timpurie), iar celãlalt—zorilor unei literaturi naţionale, rãmâne faptul cã unul era un nuvelist, iar celãlalt—un poet. Ambii erau citiţi de pornograful Miller.
Azi cine ar mai crede cã nuvelele lui Boccaccio meritã citite pentru arta lor?


NOTE:

[1] Hobbes, Hume, Berkeley, Butler, Hartley, Leibniz, Edwards.