Uşurinţa poverii

Uşurinţa poverii




În Evanghelia smereniei şi a poverii (‘Matei’), Iisus vorbeşte cu cordialitate, simplitate şi omenie; nu cred cã vorbele Lui trebuie rãstãlmãcite şi fãcute sã însemne ceea ce nu înseamnã. Cuvintele Lui trebuie aşezate în contrast cu invectiva împotriva farizeilor, care prescriu ‘poveri grele’. Creştinismul înseamnã simplitatea cordialã a acestei predici a Lui Iisus.
Iisus spune douã lucruri interesante despre El Însuşi—cã e blând, şi cã e smerit lãuntric, cã e smerit pe dinãuntru, în inimã (adicã: nu numai înafarã). El cheamã departe de prestigiul rigorismului şi al exigenţei farizeilor, care prescriau ‘poveri grele’. Lui Iisus nu îi plac aceşti tipicari. Spune cã ceea ce porunceşte El e uşor; pe parcursul întregii predici, se simte cã face o comparaţie, cã propune ceva preferabil altor propuneri. Care e acest termen de contrast? Probabil cã religia farizeilor—tocmai mozaismul care a ieşit victorios dupã distrugerea Templului.
Lui Iisus Îi repugna întortocherea religioasã, ‘ritualismul’, falsitatea histrionismului religios, afectarea—inclusiv ca neautotransparenţã (ca în rugãciunea farizeului).
Iisus spune despre Sine: cã e blând—şi cã e cu adevãrat smerit, cã e smerit în inimã. Aşadar, atitudinii contrare îi corespund asprimea şi smerenia falsã, trufia mascatã. Aceastã predicã e menitã sã încurajeze; sunt cuvinte de generozitate, de simplitate, de compasiune, cuvinte cordiale şi simţite care nu avertizeazã, ci încurajeazã şi reconforteazã, dau putere. Iisus asigurã cã dificultatea mântuirii nu va trece prin întortocherea religiei farizeilor.
Iisus nu predica numai ca sã reproşeze, ca sã certe, ca sã mustre. Nu trebuie reprezentat unilateral—ca Acela care ia la refec. Alteori, vorbea ca în predica aceasta, a ‘poverii uşoare’. Iisus ştia cã asprimea împietreşte şi crispeazã; de aceea, completeazã asprimea asigurând cã înapoia acestei asprimi se aflã El, care e blând şi cu adevãrat smerit. Ce vrea sã spunã cu smerenia? Mã gândesc cã poate se referã la faptul cã e realist, cã nu cere altora irealizabilul, cã nu aşazã ‘poveri grele’.
Atrage atenţia asupra Lui Însuşi, pentru a nu se pierde din vedere unitatea învãţãturii.
Iisus spune cã nu trebuie sã fie temut. Cã nu e înfricoşãtor, ci blând şi cu adevãrat smerit—cã smerenia lui nu e o mascã, aşa ca la farizei; şi ce ne spune ‘Patericul’ cã e smerenia, cum o defineşte? Smerenia înseamnã a fi întocmai cu toţi; aşadar, asta învaţã Iisus aici: cã e întocmai cu noi, cã vorbeşte ca unul întocmai cu noi, fiind întocmai cu noi, simţindu—Se, în inimã, întocmai cu toţi.
Iisus nu înşealã, nici nu sminteşte; El asigurã cã povara Lui e uşoarã, iar El e blând. Tonul de omenie, de simplitate al acestei predici e remarcabil. E, dacã vrem, una din predicile nefulminante. Nu e vorba despre judecatã şi pedeapsã. Acestea sunt cuvintele Lui de încurajare cãtre ucenici—‘sunt cu adevãrat smerit, sunt blând, povara mea e uşoarã, iar jugul—lesne de purtat—nu sunt ca farizeii’—se simte mereu cã face o comparaţie, cã oferã o alternative la religiozitatea oficialã, legalistã. De data aceasta, Iisus predicã pentru a încuraja explicit, lãmurit, rãspicat. Iisus spune cã e smerit—adicã întocmai cu toţi. Într—un fel, Calcedonul, învãţãtura Calcedonului e o notã de subsol la aceastã predicã.
Iisus le spune ucenicilor cã nu e altfel decât ei; nu le vorbeşte ca unul dinafara condiţiei umane obişnuite. Astfel, le calmeazã neliniştea—nu e nici El altfel decât sunt ei toţi. Iar Iisus obişnuia sã batjocoreascã ifosele ‘învãţãtorilor Legii’, ale rabinilor. Vedea prin ifosele lor, desluşea dincolo de ifosele lor. Chiar viaţa Lui e o notã de subsol la Proorocii veterotestamentari; Apostolii, cel puţin, aşa vor interpreta—o.
E aproape ironic cã e nevoie ca Iisus sã îi asigure pe ascultãtori cã e blând; înseamnã cã nu aşa îi mersese vestea. Iar aceastã predicã e momentul de umanitate al Lui Iisus: e blând şi cu adevãrat întocmai cu toţi—cum va proclama desluşit Calcedonul, urmând cristologia Papilor Romei. Aceasta e predica în care Iisus Îşi lasã inima sã vorbeascã. Nu e sardonic sau ascuns când vorbeşte despre ‘povara uşoarã’—ci pur şi simplu risipeşte temeri, înlãturã frici. Aşa ceva nu se vãzuse la Moise sau la Ilie. Iisus vrea sã Îşi umanizeze vestirea. Vrea sã risipeascã temerile. Existã o laturã pe care ‘povara’ poruncitã de El e uşoarã. E mila substituitã jertfei—e închinarea numai în duh şi adevãr. Iar dupã douã mii de ani, creştinii sunt mai departe ataşaţi unei mitologii sacrificiale şi ritualismului. Lipsa ritualismului, absenţa ritualului demascã goliciunea rugãciunii, sãrãcia invocaţiei, neputinţa sentimentului. Fãrã ritual, omul nu mai are paravanul dupã care sã se ascundã de sine însuşi—nu mai are camuflajul, e confruntat cu propria lui inepţie.
Iisus iubea Templul—cãci numai un prost nu l—ar fi iubit—şi îl mãtura, îl spulbera cu un gest. Iisus n—a mai vãzut Templul lui Solomon, ci pe acela nou, reclãdit. Iisus iubea Ierusalimul—şi era conştient, profetic, de inevitabilul distrugerii lui. Mergea la Templu—şi proclama, recunoştea public provizoratul acestei practici. Avea o idee foarte limpede despre evanghelizare—Lui Îi revenea Izraelul, iar Apostolilor—neamurile. S—a ţinut de aceastã iconomie a evanghelizãrii graduale. A predicat, ocazional, şi câtorva pãgâni. A strãbãtut şi ţinuturi nemozaice. A ieşit din teritoriul evreilor. Însã le—a lãsat Apostolilor ceea ce li se cuvenea. Rostul scrierilor NT e sã propage o învãţãturã misticã, nu o personalitate. Iar personalitatea e construitã în jurul învãţãturii. NT nu e platforma unei personalitãţi, ci portavocea unei învãţãturi.