Despre muzicã

Despre muzicã




Muzica pe care o apreciez mai ales e aceea, limpede, a lui Desprez, Liszt, Bach, Biber şi Pergolesi, unii vechi compozitori.

Ceva e mai bun decât nimic; aceasta e o noţiune ontologicã, provenitã din grija pentru fiinţã.
Nescâlcierea.
Încântarea produsã de muzicã, dezîngãlarea, dezmorţirea, limpezirea (ca şi teologia bunã), raza, pozitivitatea—Marcel, Jankélévitch, Danneels, Sebastian, Claudel, Evdokimov, Barth şi v. Balthasar, Ratzinger, baptistul Gordon, Schopenhauer, Nietzsche, Simmel, Weininger, cei cinci români (CN, ME, Nae I., rãşinãreanul şi obezul), Iorga despre ‘Oedip’, Proust, Gide, Chartier, Butler şi Händel, Tresmontant, Wittgenstein, Gracq, Beyle, Hoffmann, Holban, Ep. Sigrist, pânã şi Bentham. Nu ştiu ce gândea Ionesco (despre muzicã). Cristina M., casetele, P..
Pozitivitatea muzicii. A nu supralicita.
Douã formate—vârsta, locuinţa, Misse—cititul.

Wagnerienii (Baudelaire, Proust, Valéry, Chartier, Gracq, Claudel, Weininger).
Beethovenienii (Proust, Weininger, Lovinescu).
Mozartienii (Beyle, Hoffmann, Schopenhauer, Marcel, Barth).
Rossinienii (Beyle, Schopenhauer).
Bach—cei cinci români (interbelicii).
Tatonãri şi pionierat—pentru Wagner, la început, ca şi pentru Dostoievski.
Tânãrul Lovinescu—Ibsen, France, Leopardi, Horaţiu, anticii, criticii francezi, Faguet, Tarde, arheologul neamţ. Cele trei direcţii—anticii şi arheologul neamţ—criticii francezi—istoria literarã autohtonã. Ibsen, France, Leopardi şi Horaţiu.

Arbitrarul e expresia haosului şi a autoînjosirii—ca şi stricteţea neinteligentã, care stâlceşte. E o lipsã de muzicalitate.

Faptul cã Evdokimov era laic nu înseamnã nimic. Şi Lossky era laic. Pe de altã parte, afirmaţia cã îţi place cutare lucru nu spune nimic. Şi chiar când existã o analizã, o explicare, nu e creaţie.
Artificialitatea. Îngrãdirea.

Tresmontant a scris despre iubire mai bine decât Clément.
Simţirea—Danneels—muzica—firescul.
Pentru mine, aceştia sunt misticii, oameni ai unei ‘simţiri generale’—Danneels, Evdokimov. Nerestrângerea religiei la ‘creştinismul monastic’, negrija de multe, necantonarea în mãnãstiri, despovãrarea de ceea ce e inutil şi nu meritã.

Existã un centru al fiinţei, creat de Dumnezeu, zãmislit nou, provenit direct de la Dumnezeu, nepãtat—şi o periferie, în care lucreazã atavismele, condiţionãrile biologice, genetice, etc.. Existã aceastã ‘scoarţã a fiinţei’, tributarã atavismelor, neliberã.
Ambii belgieni—cãlugãrul—şi cititul, Sf. Atanasie—şi prelatul, cf. azi (dum.). Mã refer când la unul, când la celãlalt, îl desemnez când pe unul, şi când pe celãlalt. Mã întreb ce citeşte, ce reciteşte, ce rãsciteşte, şi ce a recitit prelatul (belgianul mai tânãr). Nu numai din rãgazul pensiei, al bãtrâneţii.