joi, 29 iunie 2017


Budurescu are, în ‘Icoană îndurerată’, aceste versuri de un neoromantism generic:
‘În mână ţin o floare ce-am cules
Din câmpul unde creşte amintirea.’ [1]
O amintire e, poate să fie, o floare (‘rodul rar al amintirii’, în ‘Jertfă’). Unele amintiri sunt flori.
Altundeva, Budurescu îşi face un autoportret, izbutit, de pelerin macedonskian, nimbat de ideal (‘temeinicia credinţei mele sfinte’):
‘Cu capu-ntors spre zarea ce-atât m-a fermecat’.
Idealul acesta himeric, termen liric şi nu filozofic, nu sugerează o interpretare simplistă, deoarece e himeric numai în termenii posibilului mundan, ai realizabilului terestru, însă uneori apare perspectiva altei lumi.
În ‘Spre apele Styxului’:
‘… bruma tăinuitelor dureri
Te-a prefăcut …’.
Chiar în această poezie, tărâmul despărţirii devine şi al reconcilierii, care nu e abstractă sau imaginară, ci umană. Lirica lui, armonioasă, e foarte pesimistă, uneori cu simţul unei vieţi mai înalte posibile. Sentimentele au o vehemenţă juvenilă.
Ca şi la alţi simbolişti români, natura idealului e umană şi inefabilă (‘florile imaculate, simbol adânc şi-nsufleţit’), şi nu poate să fie redusă la estetism. Această nădejde de izbăvire e umană, nu artificială. Nu e nimic himeric sau afectat în ea.
‘Să cânt în rânduri măsurate tot ce-am iubit şi n-am uitat.’
În pofida pesimismului timpuriu şi a tinereţii în care şi-a deplâns ‘calea nădejdei mele rătăcite’, Budurescu avea, se pare, simţ practic, şi, frecventând medii literare, a făcut, în logica vieţii profesionale de jurist, o îndelungată şi sârguincioasă carieră de politician liberal şi demnitar (soldată, în anii ’50, cu întemniţarea la Sighet).

Constant Cantilli aparţine aceleiaşi direcţii neoromantice, în expresia dorinţei de fericire şi frumuseţe, tot într-o sintaxă afectivă macedonskiană:
‘… ţărmurile vieţei de urâţenie şi luptă
S-afundă, pier …’.
Poate că unii dintre aceşti neoromantici de acum un veac, cu legitimarea frumuseţii literare, ar putea să fie cel mai propriu numiţi macedonskieni. Modelul complementar e al lui Verlaine (tradus, la noi, pe atunci).

Demetriade:
‘Însă după zile, zile au urmat,
Iar pustiul creşte şi pustiu-i unul’.
Poezie a regretului şi a nostalgiei, lirica lui Demetriade aminteşte, chiar mai mult decât ale precedenţilor, de romantismul valah şi are adesea momente emoţionante, ca în ‘Pastel alb’: cerul copilăriei (‘Şi sub zăpezi plin de curaj tiptil se ţine,/ […] Un ghiocel prevestitor de vremi senine.’), sau în ‘Monotonia’ (‘Flori ce-mi sădise copilăria …’), ori în ‘Amurg’: ‘Ani de suspine/ Se strâng,/ Ani de înfrângeri’.

Poeziile există pentru a fi mai întâi gustate şi înţelese, iar asimilarea trebuie să preceadă comentariul, care devine, altminteri, expertizare.
Impresia lăsată de multe din poeziile antologate în ‘Climat poetic simbolist’ e că, dincolo de artificiile de şcoală sau de cenaclu, de convenţii şi recuzită, de avangardismul programatic sau ostentativ, mimetic, de iluziile progresului, simbolismul românesc e un neoromantism, pentru că interiorizarea e autentică.


NOTE:

[1] Cf. ‘Climat poetic simbolist’.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu