luni, 26 iunie 2017



Valoarea reflecţiei, a gândului nu o dă niciodată cantitatea verbală, cuvintele multe, şi nici excesul de analiză posibilă (formală sau semantică). Enunţul adevărat nu e un tratat, nici o dizertaţie, iar înţelegerea lui nu provine din prisosul de analiză.
Seznec citează un deziderat al lui Renan: ‘Limbile clasice sunt cartea sacră a modernilor.’ Nu, nu sunt. Împotriva unui Occident care s-a crezut latin, Renan descoperea că lumea apuseană e … greacă; însă în acest mod ajunge să îi dea dreptate lui … Welcker, al cărui umanism îl criticase. Cred că ideea pe care şi-o făcea despre aportul lui Niebuhr şi Strauss era exagerată, chiar dacă nu putem judeca în termeni absoluţi; însă pentru filologul francez lumea gândirii era sinonimă cu lumea erudiţilor, aşa încât argumentul e tautologic, după cum monismul axiologic, afirmarea unei lumi culturale, cu excluderea celorlalte, e specioasă, ideea că numai un veac din devenirea unui popor deţine monopolul absolut asupra a ceea ce e sfânt, pentru că acest reducţionism absurd nu înseamnă simplitate, ci unilateralitate. Se ajunge la o opoziţie falsă, artificială, dealtminteri retorică. Religia e confundată cu vârsta culturală a unui popor. Deasemeni, spiritualitatea e redusă la momentul elevaţiei ocazionale, pe când ea înseamnă şi multe altele. O capodoperă arhitectonică nici nu e, nici nu rezumă adevărul moral universal.
Welcker vroia o filologie umanistă, nu scientistă. La un moment dat, Renan îi reproşa lui Welcker că dispreţuieşte literaturile Orientului (fiind, însă, de accord că ‘nu sunt imitabile pentru noi’, că nu oferă modele); însă tot el avea să scrie: ‘Dacă aş putea trăi o a doua viaţă, cu siguranţă aş consacra-o istoriei greceşti.’ De fapt, publicarea ‘Istoriei originilor creştinismului’ a mers până în 1882 (volumul al şaptelea) sau 1883 (indexul), iar ‘Istoria Izraelului’ a început să fie publicată în 1887, adică la 22 de ani după ‘Rugăciunea …’. Aceasta a fost precedată la tipar numai de primul volum al ‘Originilor …’. Chiar volumul al doilea, ‘Apostolii’, a apărut la un an după ‘Rugăciune …’. Regretul filologului pare, de aceea, ipocrit. (‘Amintirile …’ au fost publicate în 1883, la optsprezece ani după momentul ‘Acropolei’; însă lui Renan i-au rămas, după călătoria de la 42 de ani, 27 de ani pentru a se dedica descoperirii lui). Discursul pronunţat de France în septembrie 1903 cuprinde mai mult retorică secularistă, decât idei, şi e axat pe anticreştinism, bagatelizare, dispreţ şi batjocură; orice e bun pentru a lichida demnitatea creştinismului, inclusiv teoriile cele mai neverosimile şi simpliste, iar dacă morala creştină e respectată, de ce totuşi zelul pentru a-l discredita, nedându-se înapoi de la niciun sofism meschin, nici chiar de la ‘atestarea prin experienţă proprie a credulităţii asiaticilor’ (acestea, venite din partea unora pentru care ştiinţa din sec. XIX cu rezultatele ei concludente filozofic, adică antimetafizic, prin ‘demonstarea imposibilităţii supranaturalului’, scientismul, utopismul socialist erau vrednice de crezare). Întâlnim ideea dragă a erei colonialiste: asiaticii creduli şi imaginativi, fantezişti şi simpli. Acest şablon, acest stereotip social a fost asul din mânecă al biblisticii liberale. În mod involuntar ironic, chiar France îl prezintă pe scepticul insolent ca pe un profet persecutat, prigonit. Scepticii francezi îi iscodesc pe asiatici, etc., iar profetul veritabil e scepticul lovit de uraganul mâniei Bisericii. Bineînţeles, chiar aversiunea anticreştină e dată drept … seninătate binevoitoare.
Jean Seznec e autorul articolului care mi-a inspirat aceste reflecţii referitoare la ipocrizia lui Renan şi la reaua lui credinţă. Articolul, ‘Renan şi filologia clasică’, a fost prezentat la Cambridge, în 1977; Seznec, breton el însuşi, avea pe atunci 72 de ani. Fusese discipolul lui Mâle.
Marele Seznec a editat ‘Saloanele’ lui Diderot, în patru volume (1957-1967), o antologie a scrierilor despre artă şi artişti ale aceluiaşi Diderot, corespondenţa lui Diderot şi Falconet, şi a contribuit la volumul de desene pentru Ariosto ale lui Fragonard.
A scris lucrări despre fantasticul lui Flaubert (1940, 1943, 1949), Stendhal şi pictorii bolognezi, Michelet, Proust, J. Martin, ba chiar ‘Diderot şi Phryne’ (o curtezană şi flautistă greacă, sec. IV î. Hr., model al lui Praxitele). Diderot o menţionează pe Phrynè în ‘Nepotul lui Rameau’ (cf. Marie-Hélène Chabut, ‘Female as Other’, în ‘Diderot Studies XXVII’).
Ca şi critic de artă, a scris despre Pierre-Antoine Baudouin, autor al unei ‘Phryné acuzate …’ (1763) [1], şi despre Jean-Baptiste Deshays, autor al unei ‘Phryné înaintea Areopagului’.
Angelica Kauffman a pictat-o pe Phryne de două ori: ‘Praxitele cu Phryne’, ‘Phryne şi Xenocrate’ (cf. Wendy Wassyng Roworth, ‘Anatomy is Destiny: Angelica Kauffman’, în Perry şi Rossington, ‘Femininity and masculinity …’, 1994).


NOTE:

[1] V. Eric Steel, ‘Diderot’s Imagery. A Study of a Literary Personality’, 1966, pag. 61.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu