luni, 12 iunie 2017



Cele 12 mii de jucării de odinioară.

Maugham, unul din autorii foarte mari ai sec. XX, a publicat douăzeci de romane, în cincizeci de ani, de la 1897 la 1948. A debutat ca romancier la sfârşitul sec. XIX şi a fost, cu primele lui două romane, unul din romancierii de sfârşit de sec. XIX.
A publicat două romane la sfârşitul sec. XIX, şase în primul deceniu al sec. XX, două în al doilea deceniu, numai unul în al treilea deceniu, însă patru în deceniul al patrulea, şi cinci în deceniul al cincilea.
Ca atare, a publicat romane mai ales în primul deceniu al sec. XX, şi în anii 1930 şi 1940.
Sunt douăzeci de romane, în 52 de ani, ceva mai mult de jumătate de veac. Literatura lui e în mod esenţial lirică, şi a cuiva care a fost încercat, şi şi-a stăpânit viaţa.
Referitor la om, se scrie că era, câteodată, ranchiunos, tăios, litigios, rostea cuvinte ascuţite. Mă gândesc că trebuie să fi fost foarte invidiat, iar cusururile care îi sunt atribuite sunt încă raportate cu satisfacţie.

Limbour, M. Caragiale.

48,65 mil. k..

Puteau fi Petică, Anghel, Minulescu, Topârceanu.

Ieri, vin., am văzut coperta, albastră (aşa cum se şi cuvine), a unei ediţii de odinioară a ‘Europolisului’, prefaţată de Călinescu.
Criticul care îi plăcea mamei e Vianu. Cacialmaua traducerii e altceva (e una din traducerile discutabile, ca şi ‘Faust’, ‘Eneida’, ‘Quijote’, A., ‘În căutarea …’ şi o stângăcie a traducerii, lucrările italieniştilor noştri, Butor, arhaismele lui Păstorel); trebuie ţinut seama de ocazionalul traducerilor, însă şi de superfluitatea şi pedanteria scientistă a controverselor ocazionate. La 21 ½ ani îl citeam cu nesaţ.
(La AP: ‘Faust’, A., Păstorel.)

Cuvintele sfinţilor, cuvinte în Cosmos, în durată, şi teologia.
Unii progresişti devitalizează, cu condescendenţă, gândirea moderniştilor, o înscriu în rutina scientismului universitar, o evaluează în termenii cei mai scientişti şi obtuzi ai progresului, prin extrinsecismul cel mai apatic, ca pe nişte momente în istoria ştiinţei, ca pe ceva vremelnic, deja desuet, pentru că ceea ce le trebuie sunt numai elemente reciclabile, ei vor, de fapt, doar să recicleze. La unii intelectuali creştini, pretenţiile de bun simţ s-au întemeiat, de fapt, pe abstracţiunile cele mai fantasmagorice, pe utopismul cel mai înşelător. Ideea lor de aducere la zi era ralierea cea mai mimetică la standardele universitare seculariste.
Mă amăgeam cu lucruri foarte abstracte, pur verbale.

Cristologia teilhardiană ar trebui să se deschidă şi către Prooroci, către drepţi (destinul drepţilor şi suferinţa lor), către afirmarea tuturor sfinţilor. Acestea, însă, sunt lucruri foarte umile, inefabile, de asimilat, lipsite de elocvenţă pompoasă, emfatică, bombastică. Altminteri, cosmologia aceasta idealistă pare stângace.

Eram o natură literară, nu teoretică. Aspectul formal trebuia recunoscut şi mânuit, nu unilateralizat.

Există un apriori al Noii Critici, un apriori psihologic, unitatea şi coerenţa sunt situate într-un eu postulat, imuabil, anistoric, ipotetic şi nonestetic. Obârşia germană a acestei metodologii e sesizabilă imediat. La francezi, trăsătura ei dominantă e artificialitatea. E o critică neverosimilă, pretenţioasă, deşi nu la toţi reprezentanţii ei; vârstnicii aveau dreptatea lor. Însă atât creştinismul unora, cât şi ateismul hedonist şi oportunist al altora au slujit pentru a eluda literatura. Operele lor aparţin, ca şi atâta din literatura interbelică şi, mai ales, postbelică, curiozităţilor.
La mulţi corifei, critica a devenit o psihologie nefiabilă şi foarte abstractă, la antipodul psihologiei de bun simţ a vechilor critici francezi, a devenit o pretinsă psihologie saturată de prisosul unui jargon absurd. Rezultatul, dezamăgitor, a fost pedanteria scientistă, fadă, anostă, indigestă chiar prin ludicul ei nerezonabil şi maniacal: deznădejdea mută a materialismului. Doar câţiva au ajuns la rezultate literare viabile. De fapt, această modalitate pretenţioasă dar monotonă a ajuns la o pedanterie zadarnică şi demoralizantă, criticii s-au aventurat într-o psihologie nerezonabilă şi şubredă; cum mintea îşi mai uită principiile, rezultatele nu sunt uniform derizorii, însă trebuie evaluate ca fapte, nu ca îndepliniri ale unor deziderate teoretice, aşa cum ar vrea-o prevalarea obişnuită de consecvenţă şi de libertatea alegerii premiselor (‘dat fiind ceea ce îşi propune …’). Corifeii au fost nişte ambiţioşi pedanţi şi închipuiţi, artizani ai unor digresiuni de o artificialitate exasperantă şi de o zădărnicie stridentă şi colţuroasă: fleacuri date drept descoperiri revoluţionare (pretinsul umanism materialist). Într-o recenzie din ‘81 a ‘Microlecturilor’ e schiţat progresul lui Richard: de la critică tematică, la retorică, poetică a naraţiunii, lingvistică, psihanaliză, de fapt evantaiul metodelor principale ale Noii Critici, la pionierii ei şi la epigoni. Chiar fericirea literară poate fi înfăptuită altfel, imaginată şi practicată altfel, trăită într-un alt mod.

22 vols., însemnând cei cinci prozatori (14 vols.), patru poeţi români (6 vols.), două antologii.

Belgienii de la 1895. Americanii şi dezminţirea poncifelor, negarea obiecţiilor (simboliştii americani dezminţeau obiecţiile adresate şcolii chiar în vremea când acestea erau formulate). Dar miza erau nu ideile, nici estetismul, ci estetica, adică frumuseţea.

Înţelegeam formalul ideilor (faptele gândite deja de alţii), nu şi faptele, întâmplările. Cu vremea, gândirea mea s-a disjuns de fiinţă, de fiinţa mea, de cunoaşterea intrinsecă a acesteia, de ceea ce îi revenea. Problema erau nu atât ideile, cât registrul esenţial al trăirii, ceea ce e neobiectivabil direct: ceea ce ghiceam nedesluşit ca fiind abcesul, necinstea mută, batjocura, aversiunea abjectă, nedreptatea, ranchiuna, care au dus la ireparabil. Religia mea era aceea a decadenţilor şi a degeneraţilor: îmi plăcea sonoritatea, efectul epatant, extrinsecul, aferarea, având la mine semnificaţia de travestiri ale vanităţii şi de nerecunoştinţă.

Miza imaginarului nu e să îl confunzi cu realul, ci dimpotrivă; imaginarul e înţeles numai întrucât e deosebit de real. Confuzia acestor ordine desfiinţează esteticul, instaurează neantul.

Asimilarea necesarului. Dispreţul.

Omul cu coroana de spini.

Ipoteze şi certitudini.

Extrinsecismul neoumanismului materialist, exagerările, deriva formalistă a Noii Critici, moda semioticii; până la urmă, critica franceză a anilor ’70 i-a urmat pe semioticieni, nu pe pionierii creştini sau spiritualişti ai Noii Critici. S-a rămas la semiotică, de unde articolele de un scientism pedant, fade, laborioase, indigeste, de o ariditate absurdă, jargonul pompos. Unele articole sunt numai digresiuni semiotice, laborioase, abstracte, anoste.

Câteodată citesc recenzii franceze, remarcabile ca stil şi ca iscusinţă, cu tot ocazionalul, ca expresie succintă a esenţialului, citadine fără să fie de circumstanţă. De ex., Lamouille, o recenzie a căruia poate servi drept model de lectură umanistă a unui volum, şi de scriere concisă, netă.

Mi. seara m-am gândit la volumul de poezii al principalului simbolist belgian. Am citit recenzia ed. din ’59 a ‘Micilor poeme în proză’, aceea a unei teze referitoare la Alain-Fournier, cam condescendentă, cam indiferentă, şi aceea a inventarului bibliotecii lui Elskamp.

Lysistrata, Aristófanes. Delon, Tora Vasilescu.

Mi-am amintit atât de divertismentul pe care şi-l oferea Taine, citind piese greceşti, cât şi de relevanţa corespondenţei lui, de informaţiile decisive, unele neaşteptate, aduse de scrisorile lui.
Am citit cinci volume ale sale (o antologie în două vols., romanul, o călătorie, o lucrare de stilistica artei).

În termeni simpli, simbolismului îi revenea calofilia programatică, deliberată, artizanală, decadentismului francez îi revenea anticalofilia (e şi ceea ce vizează distincţia referitoare la pretinsul simbolism al belgienilor, simbolism mai mult teoretic, declarativ, asumat ideatic, dezminţit de literatura scrisă de autori); e adevărat că unii simbolişti de manual aduceau, de fapt, la nivel afectiv, sensibilitatea decadentismului, nihilismul acestuia. Aceste fapte sunt, însă, de natură să relativizeze pretinsa importanţă a ideilor, a teoriilor simboliste, a manifestelor. Creaţia era călăuzită de altceva decât de teorii. Simbolismul a dat o continuare (şi, bineînţeles, o ripostă implicită) atât Parnasului, cât şi decadentismului francez. Însă de fiecare dată, sinteza era la nivelul individului. Manifestele nu sunt maşini creatoare, nu ele generează opere. Literatura o scrie autorul, nu teoreticianul. Exponenţii decadentismului francez, mai boemi în plan biografic, nu erau calofili în mod programatic. Literatura lor, mai ocazională, uneori literatură de cheflii, e complementară faţă de aceea a Parnasului.

În seara Rusaliilor, la Missă, Evanghelia în care Iisus rosteşte de două ori şalom. La predică, despre coerenţă, înşelarea prin aparenţe. Rugăciuni pentru răposaţi. Binecuvântările.
Marţi, tricoul cel nou, cu cartierele New York-ului, ceva foarte simpatic.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu