Aprecierile literare ale lui Taine erau neconvenţionale, chiar pentru vremea când au fost enunţate: ‘cei doi poeţi pe care Taine i-a admirat cel mai mult’ sunt Byron şi Musset, îi plăceau Shelley, Cowper, Hugo (pentru ‘Ode şi balade’ şi ‘Orientalele’), Michelet, îi displăceau Lamartine, Vigny, Baudelaire; aceste evaluări par abrupte, prea tranşante. Poate că e de prisos să adăugăm că ele sunt şi absolut … neştiinţifice, personale, idiosincratice s-ar . Încercarea de a simpatiza, de a revizui, de a corija o impresie, par absente. E o critică, adesea ocazională, epistolară, prin ucazuri, chestiune de temperament; modul epistolar poate să explice şi expresia lapidară, fără drept de apel.
De fapt, convingerea lui referitoare la pretinsa inferioritate a romantismului francez, hibrid, a devenit aproape normativă.
Îl numea pe Hugo ‘şarlatan mistic’, adică atât şarlatan, cât şi psihotic, suferind de delir ambiţios.
Până la urmă, nu mai credea în şcoli, ci numai în autori. Însă părea să nu conştientizeze relativitatea oricărei vremi, continua să gândească în termeni taxonomici (însă şi în cei ai unei evoluţii sociale fără scop). Prea marea încredere în idei teoretice îl făcea să devină inconsecvent în judecăţi; sensibilitatea lui ajunge să pară nemotivată, pentru că e disjunsă de teorii, iar el pretindea că ar trebui să existe o continuitate între ideile teoretice şi aprecierile obişnuite, făcându-i pe cititori să se aştepte ca cele din urmă să fie sistematizabile, corespunzătoare unui sistem teoretic. Expresia intelectuală a durerii e ateismul, cu deznădejdea lui. Maleza veacului nu era una atât de unitară, ci însemna lucruri diferite pentru oameni diferiţi, şi nu poate fi redusă, didactic, la vreun numitor comun. Probabil că Taine nu era conştient de propriile contradicţii. Avea, poate mereu, ambiţia sau năravul de a sistematiza. Căuta soluţii de natură abstractă şi teoretică, adică teoretizabile, sau enunţabile abstract, la probleme care nu erau astfel. Chiar analizele lui proveneau din, sau cel mai probabil erau ghidate de, idei teoretice. Poate că e adevărat că numai lirismul peisajelor nu îl subordona, în mod artificial, vreunei teorii, că numai atunci îşi îngăduia să fie el însuşi, cel care era cu adevărat. Scrierile critice pe care le publica pot să pară, prin urmare, prestidigitaţii profesorale, demonstraţii ambiţioase însă pedante.
În critică, Taine a fost nu atât un analist, cât un popularizator al romantismului englez. Aportul său la romantism e acela la literatura secundară, la critică, la interpretare, însă ar putea fi menţionate, în aceeaşi ordine de idei, scrierile de călătorie, ca participare la estetica veacului şi ca afirmare a valorilor sale, scrieri în care peisajele ‘iradiază fericirea într-o atmosferă de blândeţe infinită’, cf. Jeune, sensibil la valenţele de peisagist manifestate de Taine atât în povestirile de călătorie cât şi în scrisori, prin evocarea plimbărilor (eu nu aş ierarhiza cele două registre ale peisagisticii). De fapt, critica lui e una foarte axiologică, deloc neutră, iar axiologia lui, una personală, viscerală, intuitivă.
Pe Michelet îl admira nu pentru că i-ar fi semănat, ci dimpotrivă, deoarece îl simţea diametral opus ca natură.
Era o sensibilitate ultragiată. Soluţia lui personală la tumultul existenţei, atât acela personal, cât şi cel social, al veacului, a fost, în planul ideilor, una ostentativ burgheză, neconvingătoare în expresia ei colţuroasă, iar în planul trăirii, empatia cu Cosmosul, sau contemplaţia naturală, cum se mai numeşte. Gândea faptele, analizându-le conştiincios, şi doar simţea ansamblul. Nici ideile lui sociale nu au semnificaţia pe care le-au dat-o unii epigoni.
Nordmann propune o înţelegere pragmatistă şi nominalistă a categoriilor critice întrebuinţate de Taine; totuşi, Nordmann falsifică retuşând, prin încercarea de a atenua determinismul, de a face abstracţie de programul şi scopul lui Taine, ceea ce înseamnă reciclare, nu reabilitare. Cauzalitatea devine … analogie. Rezultă un Taine înţeles nu în el însuşi, ci aşa cum ar fi putut fi, pe un alt drum decât cel pe care l-a urmat; reciclarea poate fi corectă în măsura în care îl interpretează în ceea ce făcea, în rezultate, în intuiţii, nu numai în ceea ce a crezut sau a intenţionat în termeni abstracţi.
Însă într-o scrisoare din august 1891 îi evoca fiicei sale ‘senzaţia vieţii universale’.
Într-un caiet din 1852, Taine îl compara defavorabil, cu un năduf şi o indignare şcolăreşti, răfuindu-se, de fapt, cu programa pentru agregarea în litere, pe Pliniu cel Tânăr (căruia îi găsea, însă, şi merite: ‘muncă, bunătate, blândeţe, elevaţie firească …’) cu autorii de scrisori care îi plăceau: Cicero, dna. de Sévigné, dra. de Lespinasse, Mary Montagu, Jacquemont.