Fizionomia morală, individualitatea modernă; bunătatea, înţelepciunea, răbdarea, omenia, bunul simţ, redresarea. Lirică & nuvele & articole & ştiinţe. Artă.

Pentru medievali, adevărul îi corespundea frumuseţii, nu realului; adică ambele erau modalităţi de a experimenta realul. Frumuseţea nu e distinctă de real, ci de adevăr. Frapat de gândul că medievalii erau aşa de nedogmatici referitor la frumuseţe, nedefinibilă, neobligatorie; frumuseţea e o formă de experienţă a realului, alta decât adevărul, aşadar nedeterminabilă prin criteriile cunoaşterii obiective, altminteri frumuseţea ar fi şi ea subsumabilă adevărului, o categorie secundară a acestuia, dar ele nu sunt ierarhizabile, adică adevărul nu dictează frumuseţea. Esteticile sunt o formă a scientismului modern, renascentist, medievalii nu o cunoşteau.

Grandilocvenţa religioasă indigestă.

Semiologia [sic!] & antologia de comedii greceşti.

Cr., eficienţă: primăvara când am citit Hogaş, Hemingway, Bouvier, Lampedusa, Boisdeffre, Thibaudet, dezmorţirea minţii; acronimele. Natura nelaborioasă, naturaleţea.

Pretenţiile criticii şi ale cenaclurilor, ale teoreticienilor, ocazionalul ideilor, şi dezminţirea.

Mă gândesc că e neîntâmplător faptul că cinstirea Preasf. Inimi a început în sec. XVII, veacul marilor psihologi francezi. A contribuit percepţia psihologică modernă, umanismul modern al clasicismului francez.

M-am gândit la filmul din ’92 şi la modernistul englez.

Efemeritatea gazetăriei a fost negată prompt prin publicarea ei în ediţii, prin reluarea ei în volum, câteodată chiar de către autor. Gazetăria a fost în acest mod reabilitată, adesea nu numai ca document. (Însă nu toate articolele sunt gazetărie nepretenţioasă, rapidă.) Nu trebuie exagerat cu scepticismul: gazetăria nu e, prin natura ei, mai efemeră decât scrisorile, însemnările, etc..

Adesea, pentru a diferenţia, unuia din termeni îi e dată accepţia cea mai crasă, şi mai falsă. Aşa încât un fapt e diferenţiat de o definiţie, cu preţul abstractizării şi al reducerii celui de-al doilea termen numai la o definiţie schematică. Termenul al doilea e generalizat, caricaturizat şi simplificat, redus convenabil.

Joi am citit referitor la dramaturgul şi liricul francez şi la fratele său, succes vremelnic al rampei clasice.

Împărăţia lui Dumnezeu e aceea a activităţii eficiente, conştiente.

Bunătatea, înţelepciunea, cele care realizează, oferă Împărăţia, cele prin care aceasta e deja trăită, nivelul luminos al răbdării, când devine manifest că aceasta e nezadarnică; eshatologicul nu e negarea psihologicului (la fel cum e mai probabil că Proorocii înveşmântau politic, în mod ocazional, făgăduinţe conştient eshatologice, decât invers, e mai verosimilă o răstălmăcire politică a eshatologiei, decât contrariul, chiar în rugăciunea veterotestamentară pare să transpară o echivalenţă a individualului şi a colectivului). Probabilitatea ca virtuţile creştine să nu fie necesare numai vremelnic, provizoriu, ca ele să nu fie necesare doar până la viaţa fericită, ci în aceasta. Penibilul acelora care obiectează, şi se poticnesc de credinţe creştine, însă nu au aceeaşi exigenţă critică faţă de sceleraţii moderni pe care îi admiră, sau faţă de mitologia păgână, din care pretind că se inspiră, răstălmăcind-o.

E mai important să înţelegi cu bunătate, omenie şi blândeţe, decât cu … entuziasm.

Acea invocare deznădăjduită a legii omeniei, apelul la legea omeniei.

Parnasianismul trăit. Tipologie: eficienţa operei (mai ales romane) şi cea a fragmentului (caiete, gazetărie chiar elevată, enciclopedii, dicţionare, tratate, etc., când unitatea intrinsecă e de natură generică), ceea ce prin chiar natura sa e adresat lecturii fragmentare, loazirului, informării (divertisment, maxime şi enunţuri gnomice, informaţii).
Ieri, joi seara, citind un articol francez despre romantism, mi-am amintit de eseurile scoţianului (mai ales aprecieri rezonabile, umane, lipsite de severitate), pe care le citeam în sem. VII, şansa unui început.

Datini suedeze, Afganistan, flori, K. şi sfântul, cf. ieri, joi.

Substratul de mohorâre, plictis, mizantropie, ranchiună.

Postulatul antropologiei: bunătatea, cinstea. Că ele pot fi găsite în om, că îi pot fi pretinse omului. Faţă de acestea, restul e secundar. Poruncile postulează un standard antropologic, şi în vremea lui Iisus exista ideea unei esenţe a Legii, a unui iudaism ajuns la maturitate. Binele e ceva ce oamenii cunosc, la fel ca şi propria nemurire, ceva ce ştiu chiar în mod subconştient, şi chiar … necrezând în ele. E ceva cunoscut, nu ceva crezut. Acestea sunt certitudini, faţă de care restul sunt ipoteze. Occidentalii au o idee dialectică despre cunoaştere.

Expresii literare ale bunătăţii.

Ideea falsă că inteligenţa înseamnă să te pronunţi imediat, să concluzionezi imediat, pe negândite, chiar fără să cunoşti.

Oamenii ţin la limbaj, la expresia verbală, chiar când le utilizează neglijent. Acesta e temeiul scrisului neglijent, al expresiei neglijente, însă eficiente şi eventual robuste. Eficienţa limbajului transcende acribia. Însă şi ea cunoaşte nivele şi e, în sine, variată. Limbajul e, în primul rând, o funcţie a gândirii. Scopul exprimării transcende limbajul ca atare. Limbajul vehiculează ceea ce trebuie comunicat, iar ceea ce e comunicat nu e limbajul, ci diferite forme psihice (noţiuni, trăiri, etc.).

Renan era cu doi ani mai tânăr decât Baudelaire. Lemaître era cu treizeci de ani mai tânăr ca Renan.

Azi, luni, am citit despre literatura lui Lemaître, mai ales gazetăria, amanta lui, politica, Lanson şi lectura anglofonilor.

AF nu se gândea că şrlatani şi impostori existau şi în ştiinţele conjecturale, că ipoteza similitudinii societăţilor asiatice din orice timp e falsă, şi că evreii antici erau conştienţi de existenţa profeţilor falşi. În Asia abundau impostorii? La fel şi în polemica anticreştină. Criticii admiraţi de anticreştini nu sunt mai onorabili decât şarlatanii asiatici. Iar lumea asiatică nu e un întreg atemporal, identic în orice loc şi secol. Prevalarea anticreştinilor de rezultatele ştiinţelor pozitive de la mijlocul sec. XIX era o şarlatanie.

Farrère a publicat nişte desene ale lui Loti. Azi există prea puţin simţ pentru aceste lucruri.

Mântuirea e întotdeauna ceva al prezentului, nu o restaurare arheologică laborioasă şi artificială, o concordanţă temerară. Nu poate fi îndrumată de o dizertaţie pompoasă. Locul moral, adică psihic, sufletesc, al sesizării teologiei, perspectiva morală, psihică, a asimilării, a înţelegerii sincere a teologiei, atâta câtă e dată existenţial. Spiritualismul îmbufnat şi morocănos.

M-am gândit la anii mei de lene (’88-’93, ’96, etc.), la delăsarea sfruntată şi blazată.
Neruşinarea identificărilor fantasmagorice şi sfruntate, victimizarea.
Gândul Loarei.

Ibsen şi vienezul, moldoveanul, irlandezul (generaţia). Indiferenţa ulterioară, apatia nu înseamnă decât pierderea receptivităţii.

Percepţia e spirituală. Percepţia nu e un fenomen neurofiziologic, din timp ce o are şi sufletul. Organele senzoriale materializează activităţi spirituale. Altminteri, nici tărâmurile necunoscute nu puteau fi deduse. Noi încercăm să înţelegem tainele omului, ale creaţiei, pornind de la ceea ce cunoaştem, aşadar în mod reducţionist şi simplist. Nu avem elementele explicaţiei, şi nu le putem deduce.

Mi. am citit despre M. Rat, traducătorul interbelic al lui Catullus.

De sărbătoarea Sf. Anton, la Missă, Episcopul a citat Acatistul Sf. Anton. Mângâierea celor mâhniţi, la Isaia. La predică, două învăţături ale Sf. Anton (glosolalia morală: răbdarea, supunerea, din Breviar, şi barca pocăinţei).
Mi. seara, Litania cântată a Preasf. Inimi.
Joi seara, la Missa Preasf. Trup şi Sânge, a doua din sărbătorile sintetice, o predică eterogenă: sărbătorile sintetice (Sf. Treime, Preasf. Trup şi Sânge, Preasf. Inimă), Green (răbufnirea lui, indignat de indiferenţa creştinilor), M. ‘Mugg’ şi reportajul de la Calcutta, blasfemiile voltairiene, intelectuali care, ‘deşi erau oameni de ştiinţă’, erau credincioşi (Galilei, BP, ‘Newtonul [francez al] electricităţii’, Volta, Pasteur şi spovada, Marconi, Gasperi, care nu era om de ştiinţă). M-am gândit la înţelesul cel mai simplu al Prezenţei; faptul că mistica euharistică nu presupune categorii filozofice e manifest şi în rugăciunea poetului englez. Duhovnicul lui Pasteur.
Marţi seara am ajuns la Missă abia la psalmul de laudă.
Vin. seara, la Missă, Preasf. Inimă, lecturi biblice extraordinare (‘Deuteronomul’, paradoxul revelaţiei). Semitonul poruncii. La predică, despre laşitate, neîndeplinire, ezitarea unui preot (care ştia numai ce ar trebui să facă, însă nu şi ce va face).
Smântână, ouă, măsline, pâine, cafea.
Luni seara, Recviemul (‘Aminteşte-ţi de mine, Doamne …’, ‘Fericirea şi îndurarea …’). Evanghelia referitoare la ipocrizie şi judecare. Mecanismul proiecţiei. Regele evreu şi alternativele. Duritatea, ravagiile.
Marţi seara am ajuns la Missă abia la întâia lectură (Avraam, până la Mamvri). La predică: lucruri sfinte (căsătoria, obiecte religioase), mutualism, reciprocitate, întrajutorare, obligativitatea mântuirii.
Mi. seara am ajuns la Missă abia la Kyrie, înainte de Gloria; ajunul zilei Sf. Apostoli.