Lemaître are, în ‘Contemporanii, seria a patra’, câte un articol despre Renan şi Baudelaire; articolul despre cel de-al doilea are nuanţa condescendentă nesurprinzătoare dată fiind obtuzitatea celor şase mari critici francezi ai sec. XIX (ideea mediocrităţii poeziei lui Baudelaire mai exista în învăţământul francez şi în vremea tinereţii lui Ş. Cioculescu, care a trebuit … emancipat). Pentru Lemaître, improprietăţile şi banalităţile ‘nu sunt rare’ în ‘Florile …’ (totuşi, mărturisise: ‘Când am citit pentru întâia oară ‹Florile …› nu mai eram adolescent, şi cu toate acestea am simţit foarte viu farmecul anume. Le-am recitit …’, etc.).
Cu condescedenţă de filistin îmbâcsit şi generozitate profesorală, concluzionează: Baudelaire ‘a găsit şi a lăsat după sine ceva’ [sic!], un El Dorado literar.
Lemaître schiţează o idilă între Baudelaire şi Sainte-Beuve, ‘Joseph Delorme’ fiind o predilecţie literară timpurie a primului.
Pentru Lemaître, Baudelaire, a cărui estetică o reduce la psihologie şi la noutate, la epatare, adică numai la factori extrinseci, reprezintă ‘efortul suprem al epicureismului intelectual şi sentimental’ (definit, nu se ştie de ce, prin … artificialitate, dispreţuirea ‘sentimentelor pe care le sugerează firea simplă’, ceea ce ar trebui taxat ca fiind la antipodul oricărui epicureism imaginabil).
Însă cu totul altfel e recenzia ‘Preotului de la Nemi’ (Nemi e un lac vulcanic, nu departe de Roma, însă lucrarea are ca loc Alba Longa), înţeleasă de Lemaître ca un progres al lui Renan (geniu cu elemente ‘numeroase, diverse, şi câteodată contradictorii’), deasemeni ocazie pentru critic să confunde credinţa cu nădejdea, însă şi de a-l declara pe Renan (poet, savant, breton, gascon, filozof, fost seminarist) ‘cel mai sugestiv şi cel mai subjugant din marii noştri scriitori’, cu toate că nu fără ironie: ‘Această dramă conţine chiar şi o dramă’, şi ghicindu-i autorului naivităţi şi sechele de seminarist.
Lemaître scrie că ‘povestea sau drama filozofică e cel mai liber dintre genuri’ şi izbuteşte numai dacă nu exprimă nimic nesemnificativ; şi că ‘Preotul de la Nemi’ aparţine acestui gen. Or, importanţa ideilor puse în joc e o chestiune de gust, ceva discutabil, şi nu e deloc sigur că, în lucrarea recenzată, ideile sunt altceva decât pretextul. Lemaître îşi mărturiseşte, fără înconjur, ‘recunoştinţa şi iubirea’, debordante, pentru Renan.
Comparând cele două recenzii, ne facem o idee despre ierarhia în care credea criticul, cu toate rezervele ironice, ocazionale sau nu.
I-a revenit lui Monod să scrie lucruri excelente despre Renan: de ex., evocând afectuos ‘micul opuscul [sic!] biografic consacrat sorei sale, Henriette, cea mai frumoasă dintre operele lui, şi una dintre cele mai curate capodopere ale prozei franceze’, sinceritatea, modestia, optimismul voluntar, urbanitatea, afabilitatea clericală, cuvântul simplu şi frapant, iar uneori exagerând (‘simpatia respectuoasă şi independentă’ pe care le-o păstrase Bisericii şi creştinismului). Renan era scund, cu capul enorm şi umeri largi, părea urât.
În vremea aceea existau iluzii pozitiviste referitoare la posibilităţile şi prerogativele filologiei (prerogative filozofice, estetice, etc., practic supremaţia conjecturii), care au devenit demult desuete; probabil că nu toţi filologii de pe atunci aveau aceste iluzii ambiţioase, care nu îi sunt intrinseci ştiinţei lor, unii însă s-au raliat fără ezitări unei forme de pozitivism militant, de fapt de scientism. Renan a dat prestigiu literar acestor iluzii naive, deloc, însă, inofensive.
Acest ebraist a început prin a fi un latinist, un clasicist. Michel Bréal a publicat în 1893 ‘Ernest Renan et la philologie indo-européenne’. Seznec a studiat centralitatea filologiei pentru Renan [1].
Unul din legatarii intelectuali ai lui Renan a fost Bréal, ‘republican, anticatolic, însă evident conservator în chestiuni sociale’, combatant, ca şi Renan şi Duruy, pe frontul anticlerical. Renan recomanda ‘Educaţia publică în Franţa’, lucrare polemică a lui Bréal, ale cărui idei politice erau destul de nuanţate (se declara pentru sufragiul universal, învăţământul religios în şcoala primară, colonialism, împotriva Comunei).
M. Bréal fusese, de la 27 de ani, supleantul lui Renan la Biblioteca imperială, departamentul de manuscrise orientale, înainte de a deveni, la 32 de ani, profesor de gramatică comparată, pentru 41 de ani. În anii 1860 a publicat studii de istoria religiilor (‘Originile religiei zoroastriene’, ‘Hercule şi Cacus’, ‘Mitul lui Oedip’). Din 1867 a fost secretarul Societăţii de lingvistică. S-a preocupat de psihologia limbajului (‘Legile intelectuale ale limbajului, fragment de semantică’, ‘Eseul de semantică’ din 1897). A promovat ştiinţa lui Bopp. În 1896 a publicat ‘Etimologiile filozofului Nietzsche’ (cf. Brigitte Nerlich, ‘Change in Language. Whitney, Bréal and Wegener’). Era, se pare, filoprotestant, în sensul predilecţiei pentru tipul social.
Ursula Bähler îl înscrie pe Gaston Paris în tipologia intelectuală a lui Renan (pg. 214-215, ‘Gaston Paris et la philologie romane’).


NOTE:

[1] Jean Seznec, ‘Renan et la philologie classique’, în Bolgar, ‘Classical Influences on Western Thought A. D. 1650-1870‘, 1979.