Sivignon menţionează câţiva geografi cu pricepere literară: Weulersse, Frémont, Revert în prologul lucrării despre Antile. Ce observăm chiar de la început? Că sunt autori ale unor lucrări referitoare la Siria şi Orientul Apropiat, Africa de la Dakar la Cap (Weulersse), Algeria (Frémont), Antile, aşadar mai ales opere de geografie umană referitoare la tărâmuri îndepărtate de patria autorilor. Iar reportajul lui Martonne e de natura memorialisticii, în niciun fel a … geografiei.
Geografia e o profesie, ale cărei rezultate sunt standardizate, codificate. Obiectul ei nu e emoţia peisajului. Evaluarea rezultatelor ei nu depinde de puterea de evocare. Normele ei cele mai generale sunt acelea ale unui grup de ştiinţe. Între ştiinţa standardizată şi sensibilitate nu există nicio frontieră, pentru că ele se situează în planuri diferite; întâia înseamnă rezultate standardizate consensual, a doua, experienţe de natură individuală. O lucrare ştiinţifică poate exprima sensibilitate, însă faptul e, din perspectiva ştiinţei, extrinsec: nici măcar ca ornament, ci ca fapt de altă natură, irelevant pentru standardul ştiinţific. Faptul că ‘normele ştiinţelor sociale’ limitează expresia liberă a eului e un truism a cărui enunţare nu îi face cinste autorului. Însă şi aici există o iluzie: la câţi dintre călătorii care au scris înainte de standardizarea modernă a ştiinţei există această înregistrare a experienţei? Mulţi nici nu resimt nevoia de a o face. Sugestia că învăţaţii moderni s-ar fi vrut altceva decât le îngăduie standardul ştiinţific e încă o iluzie; de fapt, ei sunt cei responsabili de prejudecata neopozitivistă, ei sunt cei care discreditează elementul liric. Însă iluzia e şi retrospectivă, ca idealizare a meritelor literare atât ale geografiei vechi, cât şi ale povestirilor de călătorie, care erau, în majoritatea lor, lipsite de trăsăturile literare care să corespundă idealului autorului, şi care îi revin excepţionalului, care revin, prin natura lor, realizării excepţionale, ce nu poate fi prescrisă, pretinsă; iar idealul literar oferit de autor, o operă anume, e diferit de cel propriu-zis, pe care vrea să îl teoretizeze, nişte deziderate de reformare a ştiinţei. Prozaismul cel mai tern exista şi înaintea codificării moderne. Iar scrierea de opere literare e proscrisă sau bagatelizată nu de ştiinţă, ci chiar de reprezentanţii ei. Călătoria e un instrument al geografiei, dar o anume sensibilitate postbelică nu poate să fie obârşia unei ştiinţe. Din perspectiva ştiinţei, aceasta e auxiliară.
Mai întâi, trebuie distins între experienţă sensibilă şi expresia ei literară, variatele ei tipuri de expresie literară. Trecerea nu se face necondiţionat.
E. Reclus folosea povestirile de călătorie în lucrările lui, poate cu simţul agrementului literar, şi conştient de acesta, pentru că ştiinţa sec. XIX nu îşi făcea o normă din a fi indigestă, pompoasă şi schematică (e şi o chestiune de sociologia cunoaşterii, de sociologia educaţiei), chiar scientismul avea ocazional o alură literară, însă le folosea în principal pentru documentare, aşa cum istoricii folosesc memorialistica, anecdotele memorialiştilor, sau chiar speculează, ocazional, asupra folclorului, etc.. Bineînţeles că geografii sec. XIX întrebuinţau, pentru a se documenta, şi povestirile de călătorie, aşa a fost dintotdeauna, din Antichitate, nu e nimic revoluţionar sau avangardist în asta; însă nu căutau documentul afectiv, deşi propria educaţie îi făcea conştienţi de, şi receptivi la ţinuta literară. Vechii geografi erau umanişti de elită, educaţi în umanismul tradiţional european, eradicat, cu vremea, din învăţământ. Însă articolul lui Sivignon nu e nici măcar o elegie pentru vechea geografie. Pare o însăilare, o improvizaţie oportunistă. Intuiţia lui e că numeroase vocaţii fals ştiinţifice provin dintr-o iluzie, dintr-o utopie ştiinţifică dezminţită de neopozitivismul universitar prevalent. Însă pentru dezideratul unei reforme ştiinţifice, probabil că autorii de călătorii lăuntrice, ca Chatwin, nu sunt termenul de referinţă cel mai util.
Termenii aleşi pentru comparaţie sunt cât se poate de disparaţi şi de incongruenţi, de nesimilari. Literatura de călătorii postbelică, provenită dintr-o sensibilitate anume, cu o estetică anume, şi o capodoperă a acestei literaturi, o lucrare excepţională şi inimitabilă, nu pot servi ca model … geografiei moderne, care îşi are exigenţele şi funcţia ei. E ca şi cum i-am pretinde istoriei contemporaneităţii să aibă ca model memorialistica; pe întâia putem să o ignorăm, dacă aşa vrem sau simţim, însă nu îi putem pretinde să fie ceea ce nu se vrea. Atât logica, cât şi programul ei sunt cât se poate de diferite de ale celei de a doua. Geografia ştiinţifică trebuie evaluată numai în funcţie de scopul şi de utilitatea ei. Psihologia modernă nu poate să aibă ca modele satirele şi epigramele.
A compara înseamnă a postula o echivalenţă şi a presupune existenţa genului proxim; însă genul proxim al geografiei şi al literaturii de călătorie e experienţa generică, îl au în comun cu alte direcţii ale culturii, cu literatura în ansamblu, cu gândirea, e faptul de a cunoaşte lumea obiectivă. Sivignon face acest lucru într-un articol de epistemologie, de metaştiinţă, de fapt pedant şi artificial ca gândire, întemeiat pe o petiţie de principiu şi pe o înşelare (lirismul geografiei ştiinţifice); de ex., descoperirea că un reportaj poate da impresia trăitului mai mult decât lucrările ştiinţifice (referitor la Martonne, ‘Lucruri văzute în Basarabia’, 1919) e de o puerilitate descalificantă, autorul pare să nu aibă ideile necesare despre mijloacele, scopul şi utilitatea genurilor literare, sau despre natura stilurilor. O ştiinţă nu îi poate fi asimilată artei, nici criticată din perspectiva acesteia. Experienţa trebuie să îi fie extrinsecă ştiinţei ca atare, nu e una din dimensiunile acesteia.
Poezia şi o ştiinţă universitară, standardizată, sunt diferite prin natură, ca atare nu pot fi echivalate nici măcar în principiu, nici subsumate unui pretins gen proxim pe care să nu îl aibă în comun cu întreaga cultură; întâia e individualul, inefabilul, liricul, a doua e generalul standardizat, o modalitate de cunoaştere înalt standardizată, exprimată într-un stil pur tranzitiv, stilul ştiinţific, impersonal. E ca şi cum ai compara arta şi biologia pentru că ambele sunt cunoaşteri ale viului, sau gândirea şi filozofia.
O geografie literară e o artă literară a peisajului, o peisagistică literară; însă chiar aceasta poate să corespundă unor exigenţe ştiinţifice (de precizie, lexic, etc.), sau poate fi o peisagistică lirică. Sivignon pare să nu înţeleagă prin dezideratul său al unei geografii literare, o peisagistică literară, ideile lui referindu-se mai ales la alte elemente posibile: experienţa călătoriei, societatea, geografia umană, expresia literară a afectelor. Nişte convenţii nu pot fi corectate prin simplisme, printr-o amalgamare necritică, stângace.
E o ambiguitate a limbajului: geograficul desemnează lumea exterioară pur şi simplu, nu ştiinţificul, nu lumea aşa cum îi apare atitudinii ştiinţifice moderne (şi, mai ales, aşa cum apare în rezultatele standardizate ale acestei atitudini). Predilecţia pentru geografic poate asimila informaţiile oferite de ştiinţă, într-un regim care e al informării elementare.