Brunetière, minte sobră, obiectivă şi puternică, dă câteva exemple de iubire a adevărului: Pascal, Bossuet, Pasteur, Taine, şi afirmă că gândirea lui Renan se întemeia pe … prefaţa la Strauss a lui Littré. Şi-a batjocorit ‘semenii, şi poate pe sine însuşi, şi mai ales adevărul’. Acesta e epitaful. Cu vremea, deriziunea, batjocura savantă au devenit epidemice, nu numai o modă, dar aproape o regulă.
Oamenii obişnuiţi ştiau şi până în sec. XIX că există o rânduială naturală. Fiziologii sec. XIX nu au explicat ca natural decât ceea ce era cunoscut dinainte ca atare. Nu ştiu de ce vroia Renan o comisie de fiziologi, de fizicieni şi chimişti pentru înviere: ca să ateste că e naturală, sau, dimpotrivă, că nu e, că e inexplicabilă? De ce credea că natura se reduce la ceea ce înţelegeau cei ca el din ştiinţa de la jumătatea sec. XIX? De ce credea că ştiinţa aceea era suficientă?
Nici măcar natura ca atare, ca întreg creat, nu poate să devină vreodată un fenomen pentru ştiinţă.
Brunetière are dreptate să scrie că exegeza liberală se prevala de merite care nu erau ale ei, ci ale ştiinţelor.
Scepticismul peremptoriu, conciliant şi satiric, tardiv, al lui Renan e un moralism neconvingător, ca şi cel al erudiţilor de azi. Iar motorul lui e satira, batjocura, întărâtarea, maliţia; nu moralismul duce la scepticism, ci batjocura, care e o mizantropie.
Ce putuse să aducă în plus ştiinţa, pentru a accepta sau nu minunile, faţă de ceea ce se ştia în primul veac?
Aşa cum am mai scris, ateismul occidental a precedat ştiinţa modernă. Mai întâi a fost scepticismul. Ştiinţa a fost condusă către ateism, nu invers.
Brunetière are câteva remarci referitoare la iluzia epistemologică a biblisticii liberale, la retorismul ei auxiliar, şi la psihologia exegeţilor liberali: al treilea articol al crezului lui Renan, pretinsa supremaţie, orgoliul şi egoismul, ‘cunoaşterea sanscritei sau a ebraicii’, complexul de superioritate intelectuală care îi defineşte şi pe exegeţii de azi, pe exegeţii ultimului veac şi jumătate. Erudiţia e suficientă pentru a conferi competenţa supremă, indiscutabilă.
Are dreptate şi când refuză să îl echivaleze pe Renouvier cu … Ribot.
E adevărul simplu că ateismul nu e inofensiv.
Dealtminteri, Brunetière îi recunoştea lui Renan ‘infinit de multă erudiţie şi artă’, irosite.
(Aflat la Ierusalim, la dominicani, romancierul Bertrand, viitor hagiograf, l-a recitit pe Renan, observând neobrăzarea eruditului, reaua lui credinţă, tendenţiozitatea.)

Mauriac scrie că Lacordaire ne învaţă încrederea, moderaţia în controverse, iar moderaţia lui era fără pic de laşitate. Nu provenea din laşitate, ci dimpotrivă, din forţă. Era atât de puternic, încât putea să fie moderat.
Se poate şi ca romancierul să îi fi semănat celui pe care îl cinstea. Dar să ne întrebăm ce romancier ar mai rosti, astăzi, panegiricul unui preot de odinioară? M-am gândit la continuitatea vieţii lui spirituale, la sobrietatea ei, la creştinismul asumat, înţeles. La faptul că a început cu un proiect uman definit. La faptul că literatura e auxiliarul, iar literarul nu e supralicitat.
Lacordaire, regalist convins, i-a simpatizat pe răsculaţii din ’48. însă probabil că nu avea dezabuzarea, fierea pe care le-au avut moderniştii.

‘Eram, în această vreme, un mare cititor al lui Homer şi al Evangheliilor.’ (Bouhélier)
‘Când scriu, mi se întâmplă să îl invoc pe Homer. Morţii mei călăuzesc în taină mâna mea pe foile de hârtie ….’
Bouhélier era câteodată grandilocvent, pompos, gramatica lui pare uneori forţată.

Saint Pierre recapitula, în ’49, ceea ce rămâne din poezia franceză contemporană zilei când scria: Supervielle, Emmanuel, Estang, La Tour du Pin, Muselli, Berry.