Robert Kemp publica lunar, începând din 1949, câte un articol în Le Soir (cf. Bibiane Fréché), în ‘Viaţa literară’, cum se numea pagina de literatură, iar din ’53 a trecut la două sau trei articole lunar. Există o efemeritate a cronicii, o caducitate, însă recenzia lunară poate să aibă altitudinea eseului. Mediocritatea nu e obligatorie, iar elasticitatea formei lasă libertate deplină posibilităţilor individuale. Aprecierile cronicarului sunt, prin natura lor, întâmplătoare şi grăbite, premature, generale, silite, superficiale, e o formă de expertizare sumară, cel mult de isteţime, fără răgazul firesc, poate adesea fără alegere. Ar putea să fie şi fetişul vitezei, neghiobia grabei şi a consumismului, lăcomia. Graba e o formă de obtuzitate.
Kemp a prefaţat în ’53 o lucrare despre Maurois. Conform unei bibliografii, a prefaţat reeditarea din ’56 a traducerii lui ‘Kim’ (Fabulet) şi ambele versiuni ale ‘Educaţiei sentimentale’, 1845 şi 1869. A prefaţat teatrul lui Marivaux, un volum de Pirandello.
Găsea aromată piesa din ’53 a lui Ionesco. (În ’56, Anouilh avea să salute o altă piesă a aceluiaşi.)
A rămas de la el manuscrisul unei conferinţe despre Duparc, căruia îi plăcea Leconte; Kemp îi aminteşte pe Delibes, Saint-Saëns, Gounod.
Kemp nu îşi putea imagina omenirea fără poeţi, povestitori, iluzionişti, apostoli. ‘Înţelepciunea e ceea ce ne lipseşte cel mai mult; le lipseşte psihologilor, romancierilor, teatrului.’
Avem de la el un discurs, ‘D’Annunzio, scriitor francez’, era conştient de demodarea literaturii italianului, de cutuma austerităţii, de faptul că nu mai erau anii 1920-1925 (prelungită de ‘geniul acrobatic de jongleur rafinat al comparaţiilor şi al asemănărilor’, care a fost Giraudoux); italianul se convertise, vremelnic. Oare ‘Salammbô’ şi ‘Irodiada’ au fost vreodată la modă? Însă pentru Kemp e şansa de a evoca ‘partiţia desăvârşită’ a lui Debussy.
Nepot de actor, fiu de pictor, avea un gust cert pentru muzică. A început cu critică literară şi muzicală, după Primul Război.
Le fusese student lui Faguet şi Lanson. Îşi mai amintea manualul lui Lavisse, ‘stilul limpede precum un safir alb’, limbajul la fel de curat ca al poveştilor lui Perrault. Chiar scriind despre Fustel, A. Sorel şi Lavisse, Kemp îl menţiona pe Giraudoux şi jocul său. Îl numea pe Herodot ‘Şeherazada Antichităţii’. Admira ‘Crochiurile lorene’ ale lui Madelin, al cărei stil are ‘prospeţimi de acuarelă’.
Unii istorici ai cronicii literare nici nu-l menţionează (dar nici pe Souday, Henriot).
Guissard are un alineat în care îi aminteşte pe Kemp, Rousseaux, Henriot, Kanters. E o elegie despre dispariţia săptămânalelor.
Susan R. S. citează recenzia lui Kemp la ‘Mandarinii’.
Antologia ‘Les années roman’ cuprinde articole ale lui Kemp, Pagnol, etc..
La Academie, lui Kemp i-a urmat Huyghe.
Maud Dubois îl numeşte pe Kemp ziarist literar.
Găsesc numele lui Kemp în recapitulări ale receptării unor opere (Monique Saint-Hélier, ‘Victimele …’, Céline, Montherlant, despre care publicase în 1924, Camus, ‘Mandarinii’; iar pentru ‘Mathieu Luc’, actorul se numea la fel ca viitorul critic), sau în evocări ale criticii unei vremi (adversar, în ’25, al surrealismului, Kemp şi Rousseaux pentru tipologia căreia i-a aparţinut şi Blanzat).
‘Mathieu Luc’ e o dramă în versuri, scrisă în 1837.

În 1934, Jaloux a scris despre romanul liric: Jaloux şi Thibaudet scriau în termeni similari despre R. Francis şi Monique Saint-Hélier (respectiv, ‘La Grange …’ şi ‘Bois-Mort’). Marcel scria, în ’34, despre ‘darurile lirice’ ale celei de-a doua opere.

Lui Bernanos îi plăcuse ‘Călătoria …’, pe care o vroia premiată.