Henri Pourrat s-a căsătorit în ’28, avea 41 de ani.
A tradus, în colaborare, o piesă poloneză (a lui Wyspiański, el însuşi traducător al ‘Cidului’), traducerea a fost publicată în ’25.
Pourrat a fost prieten cu Jammes, Giono, Ramuz. A călătorit în Elveţia în primăvara lui ’48.
L-a invitat pe Pétain la Ambert. Aştepta de la Pétain restaurarea statului creştin, spera să fie un Salazar francez.
Regionalismul lui e indiscutabil, dar nu ştiu de ce ar fi descalificant, nici de ce povestitorul ar trebui exonerat; ca la oricare autor mare, regionalismul său nu e unul de clişee, ponosit, rânced. Iar etnografia lui e etnografie autentică, aşa cum ar trebui făcută. Livradois e în răsăritul lui Auvergne, la sud de Vichy.
Pourrat a trăit 72 de ani, s-a născut şi a răposat la Ambert; era fiul unor prăvăliaşi, părinţii săi aveau o mercerie, prăvălie curioasă care avea să-i placă lui Vialatte (sosit la Ambert în 1915, elev al colegiului în care Pourrat a ţinut, la 27 de ani, un curs de literatură). A progresat faţă de modestele lui începuturi literare, ‘Sur la colline ronde’ (1912), şi, mai ales, primele scrieri, divertismente infantile. A editat memoriile Antoinettei Micolon. A prefaţat ‘Sub ecuatorul Pacificului’ (Ernest Sabatier), şi multe alte volume: Ancelle, Elvire Bricout, Suzanne Robaglia, Schlemmer, romanele unui geograf (‘Maria’, ‘Gouttebel’). André Schlemmer era un laic reformat, editorul ‘Studiilor calviniste’ ale lui Lecerf. Schlemmer se afirmase ca liturgist.
Pourrat a publicat aproximativ patru sute de cronici literare. În ’40 a publicat o lucrare despre Péguy.
Cineva îl situează în tradiţia regionalismului lui Mistral. Cred că a avut firescul pe care-l aveau şi alţi autori din provincia de pe vremuri, şi care poate fi răstălmăcit ca nonşalanţă. Nu se cantona în canoanele gustului la modă. Avea lumea lui. Cel mai frumos titlu al unei opere a lui Pourrat e ‘Vent de mars’. Probabil că ar merita (ca şi Limbour, ca şi alţii) un editor cum a avut Creangă; Creangă care, la fel ca alţi doi clasici români, a fost studiat ca Beyle.
‘Vent de mars’ e o lucrare de idei, de sociologie, de critică economică, de deziderate, de militantism; o operă politică. Adierea primăvăratică era a posibilităţilor politice ale momentului: primatul gospodăriei rurale, idealul regionalist şi descentralizarea, pacea socială şi colaborarea claselor; ne poate plăcea când un scriitor propune o orânduire, propune reforme, etc., nu însă şi când o încuviinţează necritic pe aceea existentă sau instaurată, chiar dacă motivele lui sunt nobile, neoportuniste. Literatura ruralistă e criticată de Faure pentru aservirea faţă de Vichy.
Pourrat dezaproba mecanizarea, folosirea îngrăşămintelor; condamna imperialismul clasei muncitoare, din cauza etatismului, dorea ca societatea vremii să aleagă valorile mai înalte, să aibă un ideal (nu un scop de a profita), nu orice scop e un ideal. Ţăranul valorizează, agricultorul exploatează. Maşinismul îl proletarizează pe ţăran.
‘Trésor des contes’ are, după unii, douăsprezece volume, după alţii treisprezece, iar primul a apărut când autorul avea 61 de ani. Ca etnograf, a adunat 53 de dosare, clasoare inestimabile de documente etnografice de la prima mână, o predilecţie ca a lui Eminescu. Culegerea de ‘proverbe, cântece, poveşti, legende, datini, versuri pentru copii’ (cf. Valloire) a început în 1908, la 21 de ani (culegerea poveştilor ar fi început în 1911), şi a durat până în august ’56, în ultima zi de vară. Autorul a răposat în iulie ’59.
În ‘Tradiţii din Auvergne’, Henri Pourrat evocă crama de la vie.
‘Viaţa fără farse e ca o călătorie fără hanuri.’
Chocheyras scrie că ‘Gaspard’ e concomitent roman ţărănesc, de aventuri, rousseauist. ‘Gaspard’ respectă principiul recomandat de un alt romancier pentru naraţiunea istorică: trecutul relativ apropiat.

Cineva remarcă preternaturalul din operele lui Beyle. Scepticismul acestuia e acela al lui Homais. Oare Beyle sau Mérimée ştiau ei înşişi ce credeau, dincolo de ceea ce egoismul, comoditatea şi scepticismul oţios le dictau că trebuie să creadă?