Am mers cu mama să vedem Steaua Sudului în toamna lui ’87, iar romanul cu acelaşi titlu mi-l dăruise în toamna lui ’84.
Mai ales când eu aveam 24-26 de ani (care au fost chiar cei aproape doi ani când eu am fost un student într-adevăr conştiincios, nedezabuzat) vedeam şi discutam mult cinema.
Mamei îi plăceau Burton, Newman, O’Toole, Gabin, Tracy, Hossein, Perkins, Nolte, Julia Roberts, ‘Daktari’, serialele britanice realiste; simplitatea e o chestiune de expresivitate.
Predilecţia ei pentru seriale ca ‘Om bogat …’ sau ‘Linia maritimă …’ erau ale unei persoane foarte harnice; îi plăcea şi un serial de aventuri exotice, ‘Daktari’, acesta îi plăcea foarte mult.
Mama era o persoană de o distincţie inefabilă.
Experienţa noastră e ierarhizată ontologic, e principiul ontologic al experienţei, şi e dat ca percepere.
Mama mi-ar fi vrut existenţa cu totul altminteri.
În perspectivă umană, omul e mai important.
Primăvara lui ’88, când am citit al doilea volum al unei trilogii, vremea blândă, însorită, seara când am mâncat peşte. Era după Paşti. La sfârşitul vacanţei, a fost vreme ploioasă şi rece. La începutul lui mai vremea a fost caldă, senină. După aceea, răceala. Romanul grecesc.
Ceva din ceea ce am gustat la zece ani, în aprilie ’88, în strălucirea acelei primăveri, în paradisiacul ei, am simţit din nou la 26 ½ ani, citind eseurile unui scoţian, şi având ideea şansei, a ocaziei, a darului ca posibilitate, a simplităţii rafinate şi inteligente, a inteligenţei inimii.

Bunicul matern al mamei se numea Anton, era o persoană cuviincioasă şi harnică.