Într-o conferinţă rostită de Simon în ’66, în plină degringoladă occidentală a emancipării, acesta prezintă treisprezece opere (opt romane, o povestire, un pamflet, un eseu, o autobiografie, o elegie), cărora li se adaugă două din chiar propriile lui romane: Chardonne, Maurois, Rivière, Troyat, Ikor, Serguine, Marie Cardinal, Simone de Beauvoir, R. Poulet, Clancier, Suzanne Lilar, Bourbon-Busset, Anne Philipe.
Principiul aprecierilor e ‘adevărul firii umane’. Ca atare, îi displăcea neverosimilul; însă critica fără indignare, şi însăşi natura acestei sinteze presupune pluralismul existent în fapt şi analizat cu simplitate, diversitatea, o situare a gândirii în domeniul faptelor. Avea mereu acest standard al posibilului, pentru dobândirea căruia nu există o reţetă, aşa cum nici soluţia morală propusă nu e o reţetă. Se simte măiestria la care ajunsese în discutarea literaturii. Sobrietatea aceasta, pe care putem să o numim latină, nu e obişnuită; dar pe atunci, la mijlocul anilor ’60, părea firească. E gândirea unui extrovertit. În ceea ce enunţă, recapitulează atât un capitol de literatură modernă, cât şi experienţa unei existenţe; tema aleasă e distinctiv modernă, însă nu aşa de frecventată de marii autori interbelici (‘romancierii foarte mari’ nu acordă o importanţă majoră problemei cuplului) şi, cu toate că ‘întâlnită frecvent în literatura contemporană’ (însă mai ales ‘la romancieri mai puţin importanţi’ …), neglijată, eludată de marii autori postbelici sau distorsionată de generalizarea libertinajului. Cu alte cuvinte, e o temă modernă a beletristicii obişnuite, a beletristicii de nivel mediu. Mă gândesc că faptul ar putea să fie relevant tocmai pentru probitatea şi cinstea acestei literaturi, pentru bunul ei simţ. Aşa cum ar putea vădi, dacă nu obtuzitatea, atunci artificialitatea şi reprezentativitatea umană discutabilă ale unor pretinse capodopere postbelice, în orice caz unilateralitatea lor, sau idiosincrazia, ca un obicei al autorilor celor mai importanţi de a eluda o temă definitorie a societăţii moderne, poate din laşitate sau comoditate. E o reabilitare implicită a beletristicii obişnuite. Umanul obişnuit nu e de căutat la autorii cei mai celebri, sau cei mai ambiţioşi. Alegerea operelor şi evaluările sunt semnificative pentru ceea ce aprecia criticul în literatură, pentru funcţia pe care i-o atribuia, prin urmare e şi un crez literar. Chardonne, Troyat, Ikor, Marie Cardinal, Maurois, Bourbon-Busset, Anne Philipe au scris o literatură mai relevantă, din perspectiva adevărului uman cotidian, decât vedetele epatante, decât vedetele literare cele mai prestigioase; argumentul e simplu şi implicit, iar unghiul nu e moralizator, ci uman, şi un îndemn de a nu dispreţui binele acolo unde se află. Ideea criticului despre comuniune e rezumată într-un cuvânt al lui Saint-Exupéry (direcţia comună, o comuniune de ideal, scopul transcendent).
Simon credea că ‘Scurtă întâlnire’ e ecranizarea unui roman; de fapt, scenariul utilizează o piesă publicată în 1936 (împreună cu alte nouă piese). Însă se poate ca exegetul să se fi gândit chiar la scenariu, care a şi fost publicat. ‘Scurtă întâlnire’ a fost, la început, o piesă, iar scenariul ecranizării a fost publicat, şi probabil că acest scenariu e cel desemnat ca roman. E unica referinţă literară nefranceză, ca atare faptul poate fi de înţeles; iar aprecierea estetică e justă, îi plăcuseră atât ecranizarea, cât şi ceea ce numea roman. ‘Scurtă întâlnire’ a apărut, ca piesă, în 1936.
Altminteri, aprecierile lui sunt succinte şi inteligente. Pornea de la situaţii umane, de la deziderate plauzibile, verosimile, nu de la situaţii ideale. În discursul său de recepţie la Academie, îşi mărturisea, involuntar, ignoranţa referitoare la ‘Psalmi’, aflase dintr-o operă de erudiţie obârşia veterotestamentară a unui verset evanghelic, pe care prefera, mai departe, să-l interpreteze în sens existenţialist. Dar sinteza cu privire la literatura franceză a sec. XX despre perechea umană exprimă o gândire sobră şi responsabilă. E, mai ales, o gândire cinstită, deloc livrescă sau oţioasă. Sunt lucruri enunţate afabil, cu prietenie. Morala implicată e una trăită, testată, gândită. Umanismul acesta matur, care părea firesc în anii ’60, nu mai există. Trebuie remarcate justeţea, simplitatea, concizia, şi autenticitatea mărturiei. Iar aceasta e o gândire literară de natură să îmbie. Cum am scris, o înţeleg şi ca reabilitând literatura obişnuită.
La acea vreme, Simon avea 63 de ani.
Dramaturgia şi poezia lui sunt operă de maturitate, nu încercări de tinereţe.