Clancier a prefaţat volume de Hugo, Verlaine, Radiguet, Leconte de Lisle (‘Poemele barbare’), Margerit (care îi plăcuse şi lui Gracq, pentru romanul din ’44), Parrot (autorul unui ‘Mozart’, publicat în ’45), Nathan Katz (alsacian evreu, autor dialectal), Gorki, poezie populară uraliană, proză finlandeză; a prefaţat şi o traducere germană a poeziilor lui Éluard (’63).
A scris o ‘Viaţă cotidiană în Limousin în sec. XIX’.
Se simte că există la Clancier o întâietate certă a vieţii şi a experienţei. Simţirea lui religioasă, pe de altă parte, nu e rezumabilă în butade.
Queneau i-a scris un ditiramb bombastic, care să epateze.
Titlul unei opere a lui Clancier, ‘Timpul …’ (al patrulea volum de memorii), e un citat din Aragon.
Din florilegiile de versuri, mi-au plăcut ‘Espoir’, ‘Mes rois’. ‘Celui qui …’ are semitonul retoric proletcultist, însă cu versuri izbutite (‘Et parfois j’aurai cru …’); îl numea pe Dumnezeu ‘taina tainei care suntem’.
Pentru Clancier, ‘poemul e negarea timpului’; dar e astfel nu prin cuprinsul său obiectiv, care poate fi chiar trecerea timpului sau alte teme înrudite, ci prin geneză, prin cuprinsul afectiv exprimat. Poemul are drept cuprins numai momentul. Aici, autorul se gândea la formă, nu la lirism; adică o formă succintă corespunde unui cuprins afectiv de moment (chiar dacă de o demnitate inegalabilă), e rezultatul altitudinii afective, pe când romanul ca atare e şi al efortului obişnuit. Mai departe, se referă la geneză, la faptul că substratul unui poem e o trăire excepţională; altminteri, poemul poate să se raporteze la ‘mişcarea timpului’, chiar poezia lui Clancier are această temă (‘Le siècle et l’espace’, ‘Grâce ultime’), fie ca expresie a nostalgiei, fie ca idee a destinului, însă întotdeauna ca rezultatul simţirii de un moment. Schiţa poate avea demnitatea poemului. Geneza lor e asemănătoare. Ambele sunt rezultatul înaripării.