Certitudinea mântuirii şi pocăinţa, inefabilul trăirii. Lăcomia.

Dumnezeu crează, dacă, aşa cum afirmă postmodernii, nu cauzează (dar senzaţia mea e că ei cred aşa dintr-o prejudecată deistă, nu pentru a înlocui cauzarea cu creaţia); ideea biblică a relaţiei lui Dumnezeu cu lumea e mai robustă decât noţiunea de cauză, nu mai vagă, abstracţiunile nu o pot înlocui, pentru că e o revelaţie, nu o teorie. Durerea e restriştea binelui rezidual, a binelui rămas. Pocăinţa e şansa la demnitate a omului.

Cu câteva zile în urmă îmi amintisem de ‘Cămaşa …’, în copilăria mea mama menţiona atât ecranizarea, cât şi romanul.

Închinarea obişnuită: sufletul lui Hristos, Sf. Inimă, sfinţii, continuă direcţia gândirii franciscane de la începutul sec. XIV, adică sunt inteligibile prin aceasta, sunt coerente; implicaţia ei e nu numai că orice materie trebuie să fie informată, dar şi că orice formă trebuie să fie materializată. Aceasta era o teologie întemeiată pe o persoană, nu pe o ştiinţă speculativă. Gândirea franciscană corespunde credinţei şi închinării.

Raymond, elveţian protestant, a publicat şi jurnale (din câte ştiu, sunt trei volume, iar al treilea a apărut postum, către finalul anilor ’80), memorii, filozofie; a publicat şi două opere de estetică literară. Raymond utiliza psihocritica, stilistica, analiza estetică. O oarecare austeritate a criticii lui poate să fie corelată cu protestantismul, cu situaţia lui de protestant genevez. Paginile celei mai cunoscute opere a lui, pe care le-am citit la 22 de ani, mă dezamăgiseră, părându-mi-se frugale, relativ anoste şi sumare ca sensibilitate, colţuroase în aprecieri şi discutabile ca axiologie. Importanţa lor era a unei forme de pionierat, a unei reforme a criticii universitare. ‘Noua critică’, în ansamblu, a fost o întreprindere a universitarilor. La cei mai mulţi reprezentanţi, a fost o formă de psihocritică, în accepţia generală, de preocupare pentru psihologia profundă, subconştientă, a scriitorilor, aşadar reducând întrucâtva literatura la funcţia de document, la relevanţa ei psihologică.
Însă revenind la criticul elveţian, e important că există şi această latură a operei lui: jurnale, memorii, filozofie, scrisori. Mai mult, ele au fost percepute ca neauxiliare, ca izbutite.
Raymond a prefaţat o lucrare despre Jaccottet, apărută în ’82, şi romane de Alice Rivaz.

Mi. dim. am visat o pisică, şi m-am gândit că era H..

E important ca ideile să fie împărtăşite, pentru că existenţa e împărtăşită, fapt mai înalt decât opinia posterioară a erudiţilor; câteva idei au fost împărtăşite, şi astfel existenţa, iar acesta e faptul uman esenţial.

Mediocritatea reproşată francezului, spaniolului, germanului. Critica se răstălmăceşte ca expertizare, se legitimează greşit, ca expertizare.

Articolul lui Maurois despre Chesterton, o capodoperă de bun simţ, mi-a amintit de probitatea evreilor, GS, profesorul berlinez de sociologie, despre olandez şi unica afirmaţie teologică pe care i-o cunosc. Supranaturalul nu relativizează existentul, nici nu-l bagatelizează, dar îl transfigurează.

Existau intelectualii ezitanţi, indecişi, etc., însă existau, în aceeaşi lume, şi misticii. Mai există un tip de mărturii. Iar greşelile primilor trebuie să fi fost acelea obişnuite, curente, anoste. Primii nu trebuie supradimensionaţi, idealizaţi.

Ieri, joi, am citit despre autorul a două teze despre ‘Bouvard …’ (romanul umoristic al cuiva care lăsa impresia de a nu fi deosebit de inteligent), predilecţie cam demoralizantă, indiciu sigur al meschinăriei şi al obtuzităţii; tezele au fost scrise de un francez, născut în ‘60. Literatura nu mai e gândită în mod uman. Umanismul a fost într-adevăr lichidat în mare parte, nu în efigie, ci în fapt.
Altminteri, mi-a plăcut ideea predilecţiei pentru o operă. Gândesc literatura în termeni de opere, nu de autori. ‘Bouvard …’, roman absurdist, a avut o geneză pe cât de laborioasă, pe atât de absurdă, şi oferă contrariul unei spiritualităţi: oferă batjocură.

’93 (primăvara, vara) & ’96 (culesul).

De vin., 19 ore, până după 9 ½ dim., sb..

Mauriac îşi mai mărturisea, în ’40, simpatia pentru liberalism, sensibilitatea modernistă, într-o alocuţiune rostită în faţa dominicanilor francezi, şi referitoare la un dominican francez din sec. XIX, maestrul tinereţii sale, ale cărui scrieri le admira pentru demnitatea lor mistică, şi a cărui gândire învăţase să o aprecieze, revizuindu-şi o estimare timpurie, provenită din uşurătate. Menţionează şi izvoarele otrăvite aflate la dispoziţia tinerilor din vremea dominicanului.

Sb., la TV, o comedie cu Grant, despre gazetari, Charles Mason şi Rusty, nalbe, serenadă, picaresc gazetăresc. Mason, arivist şi egoist, ajunge redactor-şef, etc..

Misterele ultime sunt şi cele mai dispreţuite: iertarea, răbdarea, pocăinţa. Bunătatea, simplitatea, bunăvoinţa, blândeţea. Cei care nu le simt nici nu se gândesc să le portretizeze. Scriitorul nici nu trebuie să vrea să dea lecţii, ci să exprime lucrurile în care crede. Iertarea, încrederea, purtarea de grijă afectuoasă sunt aceste mistere. Ce înseamnă ele? Pentru început, corvoadă, trudă. Calea trece prin răbdarea obişnuitului. Descoperirea adevărului ca dimensiune a experienţei obişnuitului. Libertatea omului manifestă încrederea pe care o are Dumnezeu.

Am ajuns, cu vremea, să mă deosebesc de CT: Sf. Treime, o înţelegere mai puţin aristotelică (milă, iubirea pe care o vesteau Proorocii).

Dumnezeu e ajutor, martor şi judecător al existenţei noastre pământeşti. Judecata lui afirmă creaţia, e reabilitarea creaţiei, restaurarea ei, vindecarea.

Dorul e adevărat, iar ranchiuna, întărâtarea sunt false, înşelătoare. Acceptarea e în direcţia lui Dumnezeu, mizantropia e împotriva lui Dumnezeu. Raiul însuşi e societate, adică acceptare.

‘Învoirea cu Dumnezeu pentru a doua viaţă’.

Cine a găsit pocăinţa, a găsit viaţa. La fel, cine a găsit omenia, blândeţea, cuviinţa.

‘Cununa de spini’, E. Bernea, ‘recitit adesea’. ‘Răsplata oamenilor’.

Babelul e simbolul intelectualităţii nihiliste şi zadarnice, al şcolilor beligerante, care nu au apărut numai la europenii medievali, ci şi la grecii antici, la chinezi, etc.: scepticii occidentali, greci, chinezi, etc., oriunde gândirea s-a înşelat cu puterea ei şi a trădat fiinţa, firescul, umanul, simplitatea. Oriunde, la greci, la evrei, la europenii moderni, gândirea teoretică e masochistă, pentru că se simte dezmoştenită, nelegitimă, în mod paradoxal stihială.

Există o alegorizare care corespunde scepticismului şi indeciziei, sentimentului maladiv al echivalenţei a toate.

Importanţa lucrărilor exprimă ceva referitor la natura gândirii. Scepticismul sec. XIX subzista din lucrări.

Gândirea educată; dealtminteri, filozofii sunt adesea persoane extraordinare numai în mod unilateral, au aceeaşi fire omenească, aceleaşi defecte, nu merită o încredere absolută, standardizarea modernă a gândirii e o iluzie. Gândirea needucată a modernilor nu ajunge întotdeauna la o expresie conştientă, îi lipsesc lucrările, pedagogia, obiceiurile, cuviinţa, tot ceea ce îi e necesar gândirii.

Transparenţa spirituală a realismului olandez.
Mă gândesc din nou la GM, atât drept critic literar, cât şi ca prieten al artei. Modalitatea pare să fie prietenia, afabilitatea, bunul simţ.

Am trădat ceea ce simţeam, în favoarea unor lozinci alienante; mimetismul şi-a avut rolul său, ca şi superficialitatea, de unde o gândire artificială. Adesea m-am cantonat, interzicându-mi perspectiva mai adevărată, mai umană, mundană. Supranaturalul nu e negarea experienţei.

Eroarea poate să fie reală, însă e nesemnificativă, nedecisivă.

Psihologia sfinţilor e atât de conjecturală, atât din cauza celor care o scriu, cât şi a documentelor pe care le au, a informaţiilor de care dispun; depinde de cine interpretează, de cum lucrează, de informaţiile pe care le are, iar biograful nu se poate întemeia numai pe talent, uneori îi e necesară o sensibilitate aparte.

Excesul de analiză e sesizabil intuitiv, direct, şi corespunde unei gnoseologii false explicabile printr-o psihologie distorsionată. E o scădere a omului, o şubrezire a minţii, care arată indirect în ce măsură sănătatea e inconştientă de resursele ei ascunse. Sănătatea e predispusă la simplismul nerecunoştinţei.

Ar trebui să ne întrebăm ce corespunde omeniei, simplităţii, mai mult decât ‘aspiraţiilor noastre profunde’. Chiar autoanaliza trebuie să fie corectă, inteligentă, justă, nu excesivă.

Parabola lui MT e adevărată, numai că nu e … spinozistă, nici măcar platoniciană, ci creştină: demnitatea celui smerit, obişnuit în aparenţă. Nu e nimic … spinozist în această parabolă despre ignoranţa dispreţuitoare şi sobrietatea nepretenţioasă. Spinoza nu e dualist, iar Platon are o gnoseologie lineară, a bunei credinţe, care presupune recunoaşterea corectă.

Simpatia nu presupune neutralitate, echivalenţă, stagnare; eu credeam că simpatia justifică neutralitatea, nepăsarea, dezabuzarea. Există o simpatie oţioasă, laşă.

Proorocii, cele mai vechi mărturii literare; credinţa despre Şeol; înălţarea Sf. Ilie; cinstirea populară a Proorocilor. Religia populară din timpul lui Iisus nu putea să dateze de numai câteva veacuri, nu era o inovaţie, ceva recent, iar Noul Testament o preia necenzurată de cler. Ideea despre Şeol, similară aceleia a mesopotamienilor, nu era recentă. În mod providenţial, intelectualii greci, latini, evrei au ajuns să redescopere cam în acelaşi timp eshatologia arhaică universală. Multe din cărţile Bibliei exprimă ideile filozofice ale clerului, tributar mesopotamienilor. Eshatologia VT: influenţa religiei mesopotamiene; convingerile redactorilor, ale autorilor, care erau clerici; cele mai vechi scrieri sunt acelea ale Proorocilor; mărturia Proorocilor; exista credinţa în existenţa Şeolului; credinţa despre înălţarea Sf. Ilie; credinţa poporului diferea de a clericilor, poporul îi venera pe Prooroci, credea în supravieţuirea lor. Motivul laconismului nu e numai teologic, clericii erau influenţaţi de pesimismul religiei mesopotamiene. Credinţa evreilor în viaţa veşnică nu a apărut sub influenţa … filozofiei grecilor; numai clericii au trecut de la influenţa religiei mesopotamiene, la aceea a optimismului filozofilor greci. Reversul eshatologiei veterotestamentare laconice e primatul moralei, al strădaniei, al lucrării. Pe de altă parte, teologia veterotestamentară nu atribuie exclusivitate clerului, gândirea şi cunoaşterea nu sunt monopolul clerului, unii Prooroci nu erau preoţi. Ideile clerului nu exprimă întregul Revelaţiei, iar unele scrieri îi au ca autori pe preoţi.

Neîncrederea în mine ar fi fost remediată de încrederea în mama.

Critica sceptică cea mai obtuză a fost dată drept inteligenţă, a fost luată ca surogatul inteligenţei. Ori, cele sfinte trebuie prezentate de la început într-o perspectivă concomitent lirică şi umană. Misterului îi revine lirismul, care îndrumă mai bine mintea.

Volumul de basme, în vara lui ’91 & o colegă de şcoală & o elevă & o colegă de … matematică & cele două L.. Nepăsarea faţă de latină, în ’92. Dispreţuirea virtuţilor.

Marţi seara, la Missă, Ezechiel (templul şi pomul minunat, poezie austeră şi inefabilă), Evanghelia bolii care durase treizeci şi opt de ani (încă o dată, Iisus îl întâlneşte pe cel vindecat şi îl îndrumă, ca şi pe cel de la Siloe, cele două pericope seamănă şi diferă, aici boala e relaţionată cu păcatul); la predică, Geneza (lumea creată ca o casă, custodele, boala singurătăţii, alegorismul laborios: oasele înseamnă esenţialul).
Încrederea în aceste minţi, altele decât a mea.
Sb. seara, la Missă, Ezechiel (duhul, cuvânt şi faptă), Sf. Ioan (învierea lui Lazăr); nu există niciun indiciu intern, literar, că această pericopă e o parabolă, iar explicaţiile Evanghelistului pot indica o a doua redactare, mai târzie, a unei scrieri iniţiale, timpurii (adică a adăugat explicaţii pentru neevrei). La predică, despre violenţă, frică mocnită, refulare, ruşine, respect, o predică izbutită despre coordonatele familiei. La început, ‘Judecă-mă …’. Evanghelia, de o prospeţime extraordinară, experimentată ca deschidere şi despovărare.
Dum. seara, la Missă, Evanghelia învierii lui Lazăr. Piatra ranchiunei. La predică, despre ‘realităţile morţii’, ură, violenţă, răstălmăcirea mesajului, inima lui Dumnezeu, structura acţiunii dumnezeieşti (lupta lui Iisus, atestarea biblică: libertatea, fericirea vrute pentru popor).
Marţi seara, la Missă, am ajuns, din delăsare, abia la lectura din VT, căreia i-a urmat Psalmul: nedispreţuirea rugăciunii, sanctuarul, eliberarea.
Vin. seara, la Missă, o extraordinară pericopă cristologică (Iisus îi întreabă pe cei care vroiau să îl lapideze); la predică, ‘Misterul Crucii’, gânduri ale lui Newman (misiunea fiecăruia, serviciul util, poate incomplet înţeles deocamdată) şi Sf. Efrem Sirul (aripile păsării, zborul). Pentru un moment, ideea bunătăţii Sf. Vasile, simţită; apoi, m-am gândit la catolicii de pe Sf. Munte, la început şi în sec. XIV, pe vremea celor doi fraţi. Un loc în dreptul altarului Sf. Thérèse. Azi e ziua liturgică a sfântului francez. Mă gândisem la Părinţii medievali, apoi la greci, şi la discernământul grecilor. La Calea Crucii, mai multe momente (ştergarul, neruşinarea în cuvinte şi fapte …).