René Schwob îl compara pe Chagall cu Puşkin, Goya, Chaplin, Van Gogh, Rousseau Vameşul. Însă, în primul rând, nostalgia veşniciei e ‘apropiată de aceea care îl însufleţea pe Proust’ (iar verbul e bine ales).
Într-un alineat sunt evocaţi Rembrandt, El Greco, iar în altul, Modigliani, Soutine, Utrillo, Rouault.
(Tema evreităţii picturii lui Chagall a fost dusă mai departe, ca analiză de etnopsihologia artei. René Schwob a publicat în ’31 o lucrare despre Chagall şi sufletul evreiesc, cuprinzând şaisprezece ilustraţii; câteva exemplare au şi acvaforte. René Schwob e altcineva decât fratele lui Marcel.)

Perroy are un articol despre un tablou al lui Delacroix şi unul al lui Watteau; articolul a apărut în 1916, când probabil că aceste analize erau mai obişnuite, nu e critică, ci o pagină de literatură, gazetărie superioară.
Perroy scrie despre iubirea ca gândire înaripată. Inferioritatea modernilor îi pare aceea de a nu înaripa gândirea, de a miza exclusiv pe virtuozitate. Ca atare, alege doi pictori care ‘se uită pe ei înşişi’, al căror scop nu e ‘să te gândeşti la ei’, adică la virtuozitatea lor, la îndemânarea lor. De fapt, analiza tabloului lui Watteau e mai reprezentativă pentru posibilităţile gândirii. Pentru Delacroix, dramatismul e explicat, însă, de fapt, tot în termenii iscusinţei: structura imaginii.
Perroy găseşte un tâlc tabloului lui Watteau (posibilitatea convertirii), nu şi aceluia al lui Delacroix. Referitor, însă, la impresionişti, axioma de la care porneşte, demnitatea subiectului, e nefalsificabilă, şi, probabil, corectă; impresioniştii nu neagă dezideratul exprimat de autor, dimpotrivă, vor să demonstreze că sugestivitatea nu e apanajul exclusiv al subiectelor pompoase.

Fiinţa geniului trebuie să fi fost mai simplă, sau altminteri complexă, decât o presupune A. Valensin, care are o alocuţiune despre Leonardo, gândită şi scrisă cu demnitate, în care arată sinceritatea credinţei omului, aşa cum o exprimă testamentul şi însemnările despre teologi, şi compară spiritualitatea lui cu a lui Pascal şi Descartes, credinţa primului şi agnosticismul moderat al celui de-al doilea (ceea ce poate că e cam simplist, iar matematicianul francez avea altă cunoaştere şi altă curiozitate pentru teologie, decât italianul).
În mod paradoxal, Aug. Valensin rămâne la perplexitatea contemporanilor lui Leonardo, presupune despre categoriile acelei nedumeriri că sunt esenţiale …. Aug. Valensin face psihologie, însă una convenţională; e scris cu isteţime şi pricepere, însă fără iubire, iar înţelegerea e fără simplitate, aceea care dezvăluie nu ascunsul, ci evidentul. Îşi abordează tema cu suspiciune. Analiza lui e reducţionistă. Or, există o ierarhie a modurilor de a cunoaşte.
Surâsul manifestă blândeţe adevărată. Nu e o mască, dimpotrivă, e exteriorizare cu toată simplitatea. Decelăm în purtările lui Leonardo o ierarhie, nu contradicţii: mila e superioară observaţiei, inefabilul gustat e superior cuantificabilului. Credinţa îi e superioară scepticismului. Iar în Leonardo le vedem ierarhizate.
Aug. Valensin are dreptate, însă, relevând trăsătura franceză a lui Leonardo, inteligenţa, trăsătură latină; poate că nu o circumscrie prea bine, şi e necesar să nu îi atribuim lui Descartes mediocritatea cartezienilor, nici să nu presupunem unanimitatea între maestru şi epigonii lui, sau să nu ignorăm mediocritatea şcolii. Inteligenţa e a celor inteligenţi, nu a cartezienilor care exploatau nişte teze. Ar fi fost plăcut ca Aug. Valensin să se îndrepte către inefabilul artei franceze. Aug. Valensin ajunge să definească o inteligenţă dezumanizantă şi unilaterală, o inteligenţă neintegrată uman, pentru că amalgamează inteligenţa şi temperamentul individual. Pe de altă parte, în rezultatele oricărei inteligenţe există şi contingentul. Inteligenţa ca dar nu ar trebui definită prin ceea ce e contingent, întâmplător.

Abia în vremea lui Rembrandt, occidentalii au ajuns la altitudinea pericopei ospăţului din Betania, care urmează învierii lui Lazăr. Abia atunci s-a ajuns la o expresie similară, la o artă asemănătoare.

Joi m-am gândit la olandez, la albume (olandezul, italianul, veneţienii, spaniolul, din ’87 până în ’90, 2 ¾ ani), la provensal, la optimism, care e remediul idealismului. Principiul literar. O perspectivă umană.
Idealismul e fals şi în principiu, ca obtuzitate, ca principiu psihologic înainte de a fi teoretic, însă şi ca rezultate, ca idealizare.