Un catolic francez de odinioară

Christoflour a scris o lucrare extraordinară despre Le Cardonnel, în care caută semnificaţia vieţii acestui autor, cu tot ocazionalul comic involuntar, ca atunci când ne asigură că protagonistul ‘e din rasa soldaţilor, a templierilor’ (de fapt, îi seamănă lui Rousseau: ‘inspiratoarele’, egoismul, orgoliul, autoîndreptăţirea, iar existenţa lui a fost o secvenţă de capitulări). Probabil că, de vreo patru decenii, nu se mai scriu opere asemenea acesteia.
‘Nimeni n-a fost mai neînţeles, mai ignorat, mai trădat.’
Poezia nu e o mărturisire completă, ci, da, o afirmare, o celebrare, reprezentarea pe care o dă nu e nesinceră sau idealizată, ci selectivă, înregistrează izbânzile spirituale.
Le Cardonnel îşi recunoştea afinităţi celtice, avea ‘gustul legendelor nordice, al alegoriilor’, le-a închinat un poem strămoşilor din Irlanda.
Poezia lui e neoclasică, cu tot ceea ce poate neoclasicismul să aibă mai bun.
În tinereţe a corespondat câţiva ani cu Laprade, care îl îndruma către izvoarele greco-latine.
La vârsta simbolistă, predilecţiile lui s-au îndreptat către poezia engleză, prerafaeliţi, Wagner, Puvis, Banville, Leconte, Dierx; avea să evoce trecerea lui Leconte, ‘înfăţişarea patetică şi profundă ca versurile lui’, cu ţigara şi monoclul, patriarh impozant al literelor a cărui memorie avea nevoie de un martor ca Le Cardonnel.
Régnier i-a făcut serviciul de a îi citi lui Leconte, la una din marţile acestuia, versurile tânărului.
Le Cardonnel îl aprecia pe Mauclair pentru elogiul făcut lui Banville [1].
Tânăr, Le Cardonnel pregătea o operă de hermetism şi una de apologetică, citea teozofi şi mistici laici, neoplatonicieni antici, ocultişti, Părinţi şi Învăţători; acest eclectism exprimat de timpuriu avea să îl caracterizeze mereu, ambiţia unei sinteze iluzorii, himerice, de fapt hedonice. Îl ghicim ambiţios şi orgolios.
La 24 de ani a fost novice la Solesmes. Avea să le evoce pe două sfinte benedictine, care erau ideea lui despre spiritualitatea Ordinului şi idealul lui.
De la 28 la 32 de ani s-a reintegrat campaniei simboliste, frontului.
La 31 de ani a întâlnit-o pe maica Célestine, superioara de la Fiancey.
La Aix se împrieteneşte cu doi modernişti, mai ales întâiul dintre ei un insolent.
La 33 de ani a primit ultimele două ordine minore de la cardinalul Parocchi. Ca vicar, i-a displăcut ministerul parohial.
Până la 70 de ani a hoinărit în mod dureros. A dus o viaţă artificială şi hoinară, şubredă, probabil pentru că nu a ajuns să se cunoască bine. Christoflour descrie chilia lui Le Cardonnel de la Avignon, unde revenise la 70 de ani. Avea o statuetă, o mască, două icoane, trei chipuri de teologi (din care doi, franciscani medievali).
Rămăsese vanitos şi irascibil, nerezonabil. Era maliţios, batjocoritor şi astringent.
Însă le era credincios ‘Sf. Pavel, Sf. Augustin, Sf. Francisc, Sf. Bonaventura, Sf. Tereza, lui Bossuet mai ales, al cărui portret veghează asupra meditaţiilor sale’.
Naivitatea lui sugerează înşelarea sau nevroza, cu ceva de răzgâiat aiurit, de înşelat, rătăcit în planuri himerice, otrăvit de diletantismul sfârşitului de veac XIX. Însă l-am simpatiza mai mult pe Le Cardonnel dacă n-ar ţine atât de mult să se îndreptăţească.
‘E îngăduit să glumeşti; totuşi trebuie să o faci cu rost.’
Aprecierile lui literare sunt retorice şi sentimentale, însă nu lipsite de sinceritate şi chiar hieratism. Sunt mai degrabă afectuoase sau amabile, decât pătrunzătoare estetic, însă aceasta nu trădează vreo insuficienţă, ci manifestă sănătatea gustului, care înţelege dimensiunea spirituală a artei, ca atare aceste cuvinte ale preotului au meritat înregistrate, păstrate, meditate; au o seninătate bonomă şi afectuoasă, gânduri ale unui credincios, şi au o pace şi cuviinţă inefabilă care alteori, când se pronunţa despre altfel de lucruri, păreau adesea să îi lipsească. Leconte e atât artizanul impasibil, parnasianul, cât şi autorul de versuri de gândire trăită. Le Cardonnel a orânduit să se oficieze douăzeci de Misse pentru odihna sufletului lui Leconte, ‘şi altele, mai târziu’. ‘Devenit preot, am dus amintirea lui la Sfântul Altar.’
Îi plăceau Vigny, Leconte şi Baudelaire, fapt semnificativ la un contemporan şi cunoscător al simbolismului. Hugo îi părea valabil în întregime, şi îl apropia de Biblie pe ‘magul ultimei perioade’, a lui ‘Olympio’ şi ‘Villequiers’.
Heredia i se părea un autor de poezie muzeală.
Rezumând paleta umanităţii împovărate a epocii pozitivismului, criticul îl situează pe Faguet printre renăscuţi, iar pe Loti la nivelul lui … Leconte …. Experienţa ne confirmă că povara epocii nu trebuie subestimată.
Inima e ‘totodată sentiment, raţiune şi credinţă’, ‘intuiţie superioară’, datul ‘cel mai intim al fiinţei’.
Arta autentică e spirituală, de aici provine autenticul ei.
Capitolul al şaptelea, ‘Învăţătorul’, e o sinteză a gândirii metafizice a lui Le Cardonnel, biograful său prezintă succint predilecţiile filozofice ale preotului, pentru creştinii ezoterici (Ballanche, Saint-Bonnet), Charles Secrétan († 1895), Schuré (care a publicat un studiu despre poet), Berdiaev, Guénon şi alţi teozofi, spiritul Prerenaşterii [2], ‘maeştrii la care revine fără încetare: Sf. Pavel şi Sf. Ioan, apostolul şi evanghelistul mistici, Sf. Bonaventura şi Duns Scot, cei doi învăţători franciscani’, ‘Bossuet, pentru care, către sfârşitul vieţii, profesa o admiraţie aşa de vie’, model al ‘raţiunii înaripate’ care e raţiunea misticului. Predicile lui despre sărăcie sau despre tăcere sunt ale unui mare mistic.
Sunt patru alineate despre Bossuet, iar în ultimul e menţionat Goyau.
‘Bossuet e un torent ordonat, un torent care vine din munţii veşnici.’
Totuşi, situa gândirea în regiunea teoriilor, a speculaţiilor, iar enciclopedismul fără sinteză e numai eclectism, idealul sintezei, care, în aceşti termeni, e irealizabilă; elementele respectabile, preluabile, dacă şi unde există, trebuie indicate, alese.
Aici e sesizabilă deosebirea fundamentală dintre literatură şi teorie: pentru întâia, aprecierea întruneşte înţelegerea umanului, e bunătate, se exprimă ca integrare; pentru a doua, aceeaşi atitudine se traduce în eclectism, în temeritatea încuviinţării generice, necritice, pentru că teoria nu exprimă fiinţa întreagă, sensibilitatea, ci nişte abstractizări.
Însă, precizate, unele din aceste predilecţii filozofice ale lui Le Cardonnel exprimă un discernământ extraordinar. Era om, cu fire omenească, un seamăn şi nu un idol.
O însemnare despre arta lui Dante cuprinde ideea formei arhetipice a trupului, esenţa trupului.
Credea în ‘Dumnezeu personal şi conştient, cauză, providenţă şi scop al lucrurilor’.
Altminteri, libertatea aceasta, căreia îi displac ‘severităţile regulei’, e, într-o măsură, iluzorie.
Unele idei ale lui Le Cardonnel erau artificiale.
Există la el un retorism al existenţei, un oarecare narcisism, care însă nu e neapărat culpabil, pentru că e din fire omenească, iar durerea declarată nu e mai puţin durere.
Dominaţie şi despoţi au existat şi înainte de burghezie, de capitalism.
Fratele său a fost ‘un romancier bun şi un critic eminent’.
Renée des Ormes îl descrie pe Louis Le Cardonnel ‘mereu nehotărât’. Între culegerea din 1912 şi cea din 1924, acesta a publicat, în anii de după război, ‘câteva cronici religioase’, un volum facsimilat (cu un portret în acvaforte, operă a lui de Groux), poemul ‘Sfintei Tereza’.

De la o vreme, citesc mult despre autori ca Lamartine (Grenier), Mistral (Bordeaux, Maurras, Bruchési, Bainville, şi menţionat ocazional de Jammes, Mallet, Barrès), Le Cardonnel (Christoflour, Renée des Ormes).
Bruchési a găsit semitonul goethean, altitudinea cuvenită pentru biografia lui Mistral, un poet de odinioară.


NOTE:

[1] Banville mergea în fiecare duminică la Missă.
[2] Predilecţie care îl înrudeşte pe Le Cardonnel cu un modernist englez care îi era contemporan.