Ratzinger critica, într-un articol din 1969, ‘Kein Heil …’, estomparea acuităţii lui Rahner, comparând ‘Die Gliedschaft …’ (din ‘Scrieri II’) cu lucrări ulterioare. De fapt, există adesea remarci ale lui Ratzinger despre evoluţia unei teologii (de ex., Kraemer).
Dumnezeu nu poate alege deghizarea urii sau mândriei, scria Congar în ’52. Există o ierarhie a realului, a participării la fiinţă.
Omul ‘e mântuit de […] caritate şi credinţă’.
Câteodată are şi el condescendenţa obişnuită a teologilor moderni faţă de religia aşa cum e înţeleasă, trăită şi practicată de oamenii nespecializaţi. Deconcertantă e tocmai ingenuitatea acestei condescendenţe.
Teologiile nu sunt definitorii pentru religie. Ele nu dictează religia, nu sunt hotărâtoare. Aceasta e numai o iluzie a teologilor. Credincioşii simt altfel.
Ratzinger legitimează prejudecăţile şi obtuzitatea contemporane, ceea ce în sine e o formă de relativism, ca şi cum acestea ar avea dreptul de a nu fi scandalizate.
Tezele teologilor nu sunt credinţa, nu sunt ceea ce cred oamenii. Şankara şi Ramanuja nu reprezintă ceea ce chiar cred hinduşii. Când dialogul credinţelor rămâne dialogul teologilor, nu al credincioşilor, imaginea rezultată e falsă. Ideile lui Şankara şi Ramanuja sunt numai teze ale teologilor. Acest mod de a prezenta religia e cât se poate de artificial şi de simplist. O credinţă e altceva decât tezele teologilor.
Vestirea creştină tradiţională pornea de la forme de religie, nu de la secularism. Nu întâlnea secularismul. Chiar secularismul prin care se legitimează Occidentul contemporan e o teorie a intelectualilor, căreia oamenii obişnuiţi îi caută diferite alternative. Or, impresia e că progresiştii se adesează în principal, sau chiar exclusiv, intelectualilor secularişti, de parcă aceştia ar fi reprezentativi, şi astfel îi legitimează.
Ratzinger caută ‘compatibilitatea pretenţiilor istorice cu conştiinţa noastră contemporană’. Al doilea termen e cât se poate de vag. Imperativele sau exigenţele ‘conştiinţei noastre contemporane’ sunt cele percepute de teologul care îi devine avocat. Ca atare, teologul contemporan ajunge să pledeze pentru exigenţele acestei conştiinţe pretenţioase sau mofturoase. Însă ele sunt o percepţie personală, o ipoteză, care chiar ca relevanţă sociologică e limitată.
Ratzinger decide că nu ‘conştiinţa noastră contemporană’ [?] trebuie educată pentru a înţelege ‘pretenţiile istorice’; dar cine o defineşte, cine o exprimă? Faimosul dialog cu lumea modernă nu e teoretizabil, nu îi corespunde o ecuaţie. Problema e în mare măsură falsă. Această flatare a unei gândiri amorfe, ipotetice şi fluctuante e o strategie defetistă. Iar împăciuitorismul e unul fără precedent. Strategia depinde de închipuirile teologului, de ceea ce alege ca reprezentativ pentru modernitate, iar temeiul e, din nou, situarea în teorie. Impresia e că teologul se adresează unei minorităţi intelectualizate, circumscrise social, pe care o crede a fi ‘lumea modernă’, însă e numai publicul mediocru.
Are multă încredere în raţionalitatea teologiei de catedră contemporane, şi probabil că pledoaria pentru drepturile şi exigenţele contemporaneităţii vizează, de fapt, chiar legitimarea acestei lumi teologice, supradimensionate şi orgolioase în obtuzitatea ei. Demodarea ideilor nu e numai un fapt, ci îi pare să aibă o obligativitate filozofică. Afirmarea contemporaneităţii e afirmarea unor convingeri proprii unor grupuri universitare.
Însăşi gândirea lui e un moment istoric, şi nu ceva absolut.